Înăuntru… e o combinație ciudată între niște stări pe care nu le-am mai avut de multă vreme. E o luptă continuă între un eu vechi și un eu pe care abia îl cunosc, dar care nu-mi place. Cumva, nu mă recunosc. Nimic nu duce nicăieri, decât într-un gol și mai adânc în care mă afund tot mai rău. Între patru pereți străini, dar care totuși îmi cunosc lacrimile, mi-ascund singurătatea și durerile. Îi simt reci și parcă mă strâng în albul lor. Într-un oraș străin și rece m-ascund printre trecători. Tot un trecător mă simt și eu. Unul pierdut în gânduri, care alege să meargă cu un aparat la gât doar ca să uite de el. Alege să surprindă poveștile străzilor pavate doar ca să uite de povestea lui. Sau măcar, pentru câteva minute s-o treacă în planul doi.

Afară… e toamnă. E vremea degetelor gălbejite de la cojile de nuci, și-a pielii îmbâcsită de același miros de nucă abia decojită. Și ce frumos!  Oare câți mai curățăm nuci și le despielițăm miezul de pelicula aceea amară, fără teama că pentru câteva zile mâinile noastre vor arata murdare? Afară e toamnă și cad frunzele, pe care atunci când eram copii le adunam și le presam în cărți vechi. E toamnă și mie mi-e dor de strugurii culeși și de must și de mirosul care umplea toată curtea de la boabele de struguri strivite la zdrobitor cu multă trudă, căci atunci când prindea struguri cu codițele mai groase, se bloca și tare greu era să dai la manivelă. Peste mâna de copil îndată se așeza o mână de om mare și debloca zdrobitorul ca și când nimic nu fusese acolo.

Am crezut-o țâfnoasă când am salutat-o de nenumărate ori și mi-a răspuns așa, într-o doară, fără ca măcar să-și întoarcă corpul greu spre mine. Apoi am crezut că poate am făcut prea multă gălăgie sau că am deranjat-o cu ceva. Că poate nu-i place cum mă îmbrac, cum vorbesc, că poate are ceva cu generația tânără. Am încetat să mai caut răspunsul la întrebare și-am continuat s-o salut ori de câte ori o vedeam pierzându-și privirea prin sticla geamului. Aceeași privire pierdută în care vedeam un gol și-o neputință.

Am asemănat-o de multe ori cu vecina din sat, probabil din cauza constituției mai bărbătească a corpului. Sau poate din cauza faptului că se asemănau destul de mult la răspunsurile seci, lipsite de orice fărâmă de implicare.

Cumva am simțit nevoia să aflu mai multe despre ea. Așa cum simt nevoia să aflu mai multe despre oamenii în vârstă. Poveștile lor de viață le găsesc mult mai interesante prin prisma faptului că au trăit alte vremuri, pe care doar prin ochii lor le pot cunoaște. Iar unii dintre ei au trupurile așa firave, că nici n-ai zice că odată, demult, omul ăla dădea piept cu greutățile vieții.

Se pare că am devenit un om delăsător. Nu am reușit să mai scriu nimic în ultima vreme, deși zilnic am intrat pe blog și m-am gândit la el și la voi. Am citit postările voastre, chiar dacă nu am lăsat niciun semn. Am simțit din plin singurătatea și neputința de a exprima ceea ce simt. Am simțit nevoia de a urla toată durerea care s-a strâns în mine, însă am sfârșit înăbușind-o. Într-o zi am să clachez, simt și asta. Nici nu mai știu de când nu am mai scris. Mi-a lipsit. Am avut însă și zile bune. Vreo 4, ce-i drept. Și nu am avut niciun merit eu pentru asta. Au fost zile în care am intrat în contact cu natura, cu pădurea, cu florile și cu un om. Un singur om mărunt mi-a înseninat cerul și m-a încărcat de energie. Am să vă povestesc, promit.

Între timp am ajuns de urgență la dentist, de care am fugit vreo 4 luni, păcălind durerea cu tot felul de pastile și chestii băbești, de la cuișoare, la sticle cu apă ținută pe obraz sau la creme cu efect de înfierbânțeală. A fost groaznic, însă durerea pe care am simțit-o vreo săptămână  și care nu mai trecea cu nimic, când efectiv simțeam cum îmi bubuie capul cu tot cu ureche a fost și mai groaznică.

Dragă,

Ultima ta scrisoare se pare că n-am mai primit-o. Sau poate nu mi-ai răspuns? În fine. M-aș bucura să-mi spui că ești bine. Însă știu că nu e deloc așa. Nu ai fost niciodată mai rău ca acum. Niciodată. Te pot auzi cum numeri stelele noaptea, semn că nu poți dormi. Ți-ai dorit mereu să vezi stelele, așa-i? Înainte alegeai nopțile înstelate, mergeai pe câmp, te așezi pe mijlocul drumului și numărai. Mai ții minte, nu? Acum ești mai aproape de ele și totuși la fel de departe.

Și spune-mi … spune-mi de ce nu am mai auzit râsete la tine-n casă? De ce acum e așa liniște și rece și totul a devenit străin? M-aș bucura să aflu că totul e bine. Însă știu că nu e. Îți aud trupul cum tânjește după afecțiune. Pe obrajii reci acum își găsesc drum doar lacrimi. Nicio atingere, nicio mângâiere. Te văd, să știi. Oricât ai încerca să ascunzi asta, eu te cunosc.

Scriu și sterg. Și scriu din nou, doară n-oi șterge, însă parcă nimic nu exprimă ce anume vreau să zic. Niciodată nu-i ușor să scrii despre cineva la trecut. Sau poate că ar fi, dacă ai știi că poți scrie și la prezent.

Nu era decât o mână de om. Întotdeauna am crezut că trecuse atâta amar de vreme peste trupul acela plăpând, că poate din cauza asta era așa firavă, însă la fel era și-n tinerețea ei. O mână de om, trecut prin multe greutăți și suferințe. O mână de om pe care mă bucur din tot sufletul că am cunoscut-o și că mi-a marcat copilăria. O mână de om de care îmi e cel mai dor.

Născută-n vremurile cele mai vechi, prin 1922, într-un sat micuț, cu o soră geamănă care a murit la naștere, mamaie L. despre care am mai scris și aici, a fost un om de-a dreptul minunat. Chiar dacă mentalitatea de atunci era ca femeia să fie slugă la bărbat, ea a avut noroc de un om la fel de minunat. Poate că sufletul ei bun a atras un alt suflet bun. Tataie, pe care eu nu l-am cunoscut, căci aveam 10 zile când a murit, dar despre care am auzit numai lucuri bune și frumoase a fost un om excepțional. 

Astăzi … e un ieri puțin mai călduros. Același ieri dar cu un pic mai mult soare, aceeași goliciune în copacii amorțiți … Oameni triști, abia târându-și bătrânețile fac coadă în fața magazinului de unde o dubiță descarcă pâinea. Mă alătur lor și-i privesc cum dorul le macină privirile. Se uită pierduți, parcă străpungând realitatea. Le e gândul la copii, la nepoți, poate le ce să mai pună pe masă, poate la ultimii lei din buzunarele jerpelite… Sau poate se gândesc la cozile de altădată la care stăteau. Sunt îmbrăcați cu haine ponosite. Nu s-au mai ostenit să-și pună capotul cel cu toți nasturii și nerupt pe la buzunare sau șapca cu cozorocul neros, pentru că ce rost mai are? Cine-i mai „alege” pe ei?

De jumătate de oră stau cu foaia asta albă în față și-ncerc să-ncep ceva. Aș fi vrut să fie despre tine, despre noi, dar adevărul e că mi-e teamă să mai scriu ceva despre tine. Ți-aș spune că mi-e dor. Mi-e al dracu de dor și câteodată parcă ceva în interior mă macină. Mi-e teamă că într-o zi va ajunge atât de adânc că voi trăi numai cu doruri. Dar cum să-ți spun că mi-e dor când eu am aruncat cu vorbe grele asupra ta?  Cum?

Ți-aș scrie, dar mi-e teamă să deschid acele amintiri.

Am avut parte de o copilărie adevărată, o copilărie pe care nu o regret, în care am făcut prostii, m-am jucat, am profitat de fiecare clipă. Poate că nu am profitat pentru că așa am vrut eu, ci pentru că nu aveam alte alternative sau nu-mi stătea mintea mea de copil nebun la alte lucruri decât la joacă. Cui îi trebuia calculator când aveam câmpuri întregi de alergat, câmpuri cu lanuri de porumb din care șterpeleam „în gașcă” știuleți de porumb, pe care îi ascundeam în poală și-apoi fugeam cât ne țineau picioarele până jos, să nu ne vadă bătrânii, aproape de gârlă, printre lăstărișul neatins de mâna omului. Băieții se ocupau de făcutul focului  în timp ce noi, fetele, fugeam acasă să luăm și câțiva cartofi pentru copt. Tot pe modul hoțește ca nu cumva să ne vadă ai casei și să ne oprească la masă, ori să ne mai certe că „umblăm toată ziua flandura”.

Se scutură trandafirii peste iluzii deșarte, nu vezi? Cândva, pe pământul îngreunat de amărăciunea lacrimilor, ne desenam inimi ca doi copii ce colorează asfaltul cu cretă. Ne scriam inițialele înăuntrul lor ca și când speram că magia va ține o viață. Ce proști eram! Ce copii lipsiți de minte! Doi adolescenți într-o seară târzie, pe-o bancă verde, într-un parc neîngrijit, dintr-un oraș plin de … emoții. Chiar dacă nu îmi doresc asta, mă leagă atât de multe de orașul ăla! Îmi curg amintirile prin vene. Îmi place. Mă simt mai plină de tine decât de mine. Pe mine m-am părăsit undeva într-o bucățică din ventriculul drept, dar tu, tu năvălești ca o furtună peste tot. Mi-aș dori ca uneori să înveți să ciocăni la ușă. Poate nu îți voi deschide.

Se scutură trandafirii … vezi? Își aruncă petalele peste pământul îngreunat. Ne acoperă urmele pașilor. Dacă ne pierdem? Eu am să mă-ndrept spre apus, iar tu să mă urmezi. Să privim împreună cum se scutură trandafirii peste dealuri, cum pătează azurul declinului cu pete  sălbatice. Pasiune. Putere. Prea plin de tine peste tot. De tine și de trandafiri.

Te caut prin pat disperată. Te-am visat împărțind acceași pernă cu mine, dreptunghiulară, îndeajuns de mică încât să fim nevoiți să ne respirăm unul pe altul. M-ai cuprins în brațe toată și parcă lumea întreagă s-a scurs în strângerea ta. Te-am simțit cum mi-ai pătruns în fiecare inspirație de parcă mi-ar fi fost foame de parfumul tău. Te-am adulmecat cu pofta unui drogat ce inhalează la colț de stradă te-miri-ce substanță interzisă. Substanța mea interzisă ești tu. Nu-mi mai pasă că mă doare, că mă mistuie pe sub carapacea asta carnală, nu-mi mai pasă. Mă las pradă drogului, îl aștept să-mi inunde trupul, mințile, să mă facă să uit de mine. Ce bine că-mi ești așa, cu bune, cu rele!