Scriu și sterg. Și scriu din nou, doară n-oi șterge, însă parcă nimic nu exprimă ce anume vreau să zic. Niciodată nu-i ușor să scrii despre cineva la trecut. Sau poate că ar fi, dacă ai știi că poți scrie și la prezent.
Nu era decât o mână de om. Întotdeauna am crezut că trecuse atâta amar de vreme peste trupul acela plăpând, că poate din cauza asta era așa firavă, însă la fel era și-n tinerețea ei. O mână de om, trecut prin multe greutăți și suferințe. O mână de om pe care mă bucur din tot sufletul că am cunoscut-o și că mi-a marcat copilăria. O mână de om de care îmi e cel mai dor.
Născută-n vremurile cele mai vechi, prin 1922, într-un sat micuț, cu o soră geamănă care a murit la naștere, mamaie L. despre care am mai scris și aici, a fost un om de-a dreptul minunat. Chiar dacă mentalitatea de atunci era ca femeia să fie slugă la bărbat, ea a avut noroc de un om la fel de minunat. Poate că sufletul ei bun a atras un alt suflet bun. Tataie, pe care eu nu l-am cunoscut, căci aveam 10 zile când a murit, dar despre care am auzit numai lucuri bune și frumoase a fost un om excepțional.
Comentarii recente