Eram multe suflete în acea sală mare și mult prea rece. Auzisem noi ceva, de la cei ce aveau cunoștințe mai mari, care-și tociseră coatele pe acele bănci, însă vârsta ne făcea să fim mult mai gălăgioși decât ar fi trebuit. Sunt convinsă că de pe hol, sala răsuna ca o cameră plină cu copii de 2 ani, care zbiară fiecare pe limba lui. Și nu înțeleg cum niște zeci de oameni de 20 de ani pot fi așa de neciopliți. Adică, unde-i educația?

Asta îmi amintea de orele din generală, când după sunarea clopoțelului în loc să așteptăm cuminți în bănci venirea profesorului, noi îl așteptam pe bănci, pe catedră ori alergându-ne prin clasă. Singura diferență e că acum nu ne mai alergam, însă la statul cu fundul pe bancă nici că renunțasem.

În învălmășeala care era acolo, printre subiectele diverse, despre unghii, păr, seriale, iubiți, petreceri și ce băieți faini mai sunt prin alți ani (am fost an de fete în mare parte, așa că e de înțeles) am reușit să distigem sunetul ușii care s-a deschis. Ne-am mișcat fundurile la locurile noastre și ne-am ridicat privirile la cel ce tocmai intrase.