Vacile nu plâng

Spre sfârșitul lui martie totul începuse să înverzească. Mugurii copacilor se umflaseră, apoi au făcut explozie. Natura înnebunise… doar culori și zumzet de albine peste tot!

Căcat!

Paradisul de la marginea orașului nu mai trezea în mine nici un ecou. O nemulțumire tot mai surdă urca încet în mine, în piept… apoi în cap. Pastilele mă ajutau să fiu calm, doar atât! În mine era un gol.

Și, fiindcă tot veni vorba de piept, țigările deveniseră istorie! Nu știu prin ce minune, dar, de când pusesem mâna pe Biblie și jurasem, nu mai simțeam deloc pofta mistuitoare de nicotină. Nici măcar cafea nu mai beam; îmi făceam în fiecare dimineață un ceai de sunătoare.

În rest, muncă! Întotdeauna găsești ceva de făcut la o fermă.

Prin aprilie, starea mea sufletească devenise de tot căcatul. Eram un mort viu. Munceam, mâncam… răspundeam la întrebări. Un mort fals!

Devenisem mai puternic pentru că munceam ca un bou. Eram în priză tot timpul. Știam că dacă aș fi stat degeaba fie și-un singur moment, aș fi clacat imediat. Încercam din răsputeri să joc rolul țăranului fericit și dădeam reprezentații în fiecare zi, dar nu reușeam să-i păcălesc decât pe ceilalți. Era bine și așa; n-aveam niciun chef să mai văd un balamuc pe dinăuntru.

Am citit Lanțul în două zile și nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, doar că trebuia să mai scriu și pentru SuperBlog și-i destul de greu să încropești niște idei când ai mintea goală. Printre alte chestii. Am terminat-o azi noapte târziu și-mi pare rău că parcă mai voiam. Romanul spune o poveste interesantă și cumva atrage atenția asupra vieții noastre expuse pe rețelele de socializare.

Rachel, o mama divorțată, o femeie care a învins o dată cancerul și va trebui să-l învingă din nou, primește un telefon anonim. Vocea de la celălalt aparat îi spune că i-a răpit fata, pe Kylie și că pentru a o elibera, trebuie să joace mai departe acest joc. Primește o serie de instrucțiuni. Sunt câțiva pași de urmat – fără poliție sau alți oameni implicați, o răscumpărare plătită în bitcoins, dar cel mai important detaliu și pas nu sunt banii, ci lanțul. Va trebui să răpească la rândul ei un alt copil, să le dea părinților aceleași instrucțiuni. La rândul lor, ei vor răpi pe altcineva și tot așa. Dacă ceva merge prost, va ucide ostaticul și va găsi o altă victimă. Altfel copila ei va fi ucisă. Nu există cale de întoarcere, nu există loc de ascuns. Lanțul știe absolut orice. E cu ochii pe ea și pe toți ceilalți.

Mi-a plăcut atât de tare primul volum din „Un bărbat, o fată, o insulă pustie”, încât am citit și pe următoarele două, care cred că nu se ridică la nivelul primului volum. Nu-s rele, doar că cumva așteptarea a fost mai mare. Rămăsesem la ideea că Tiberiu ajunge să locuiasă cu Mia. Practic sunt ca și căsătoriți, doar că nu cu acte. Trec anii și Mia decide că vrea să se mărite cu Tiberiu, deși relația dintre ei nu era extraordinară, așa că se pune de-o nuntă. Întâmplare cu final tragic, cumva de așteptat, căci Tiberiu se gândește și nu numai că se gândește, dar fuge, părăsind-o pe Mia la altar.

Acțiunile cumva se repetă. O cunoaște pe Laura, cu care se va și căsători, ajunge din nou să fie internat la nebuni și bineînțeles că nu se mulțumește doar cu o femeie. Nu vă imaginați că pe Laura o iubește. Ba din contră, urăște atât de tare corpul ei, fiind o femeie rubensiană, însă este convins că Laura îl poate pune pe picioare.

Am pornit la drum cu această carte cu ceva emoții și deja cu o părere că hmm, s-ar putea să nu fie pe gustul meu. De ce? Păi în primul rând, am mai zis eu pe aici, nu-mi plac autorii români prea tare, nu știu de ce, și-apoi pentru că am fost prevenită că are de toate: limbaj licențios, scene erotice, misoginism și câte și mai câte. Și chiar are! Acum na, nu sunt eu cea mai călugăriță dintre călugărițe ca să spun că m-am rușinat la scenele descrise un pic cam prea detaliat, căci n-a fost deloc așa. Nu e primul roman de genul, așa că pentru mine a fost în regulă.

Așadar, „Un bărbat, o fată, o insulă pustie” începe așa cum îmi place mie să înceapă un roman. Direct, fără alte bălării care se întind pe 50 de pagini și care de cele mai multe ori sunt fatale. Adică fix de început nu pot trece la unele cărți, așa că le părăsesc. Nu, cărțulia asta (nu e chiar o cărțulie, are destule pagini) te lovește încă din primele rânduri cu autorionia lui Tiberiu, personajul principal.

Nu auzisem de cărțulia asta și cam tot ce m-a atras la ea a fost coperta. Am văzut-o pe nu știu unde și când am văzut ce desen fain are și mai ales că e de-un albastru superb am zis că musai o citesc. Fluturi striviți e o lectură ușoară, chiar prea ușoară. Citisem pe undeva că are o latură psihologică, dar sinceră să fiu nu mi s-a părut că ar fi cine știe ce psihologie.

Ce mi-a plăcut la roman e că pe cât de simplu se citește, pe atât de mult se trăiește. Adică, te trece prin destul de multe stări contrastante. Liniște, furie, dezamăgire, ușurare. Aș fi vrut însă ceva mai complex, o analiză mai adâncă a minții lui Cadence. Am simțit că e lăsat într-o oarecare umbră, că autoarea l-a tratat superficial. Dar până acolo mai întâi să începem cu începutul.

Sarah e o fetiță singuratică, care se împrietenește cu Leigh, care de altfel e singura ce se prezintă la ziua ei de naștere. Cele două devin cele mai bune prietene promițându-și un alteia că așa vor și rămâne de-a lungul vieții. Își fac planuri, de la ce vor să devină când vor crește, până la copii. Sarah spune că va avea o fată, pe care o va numi Sphinx, iar Leigh un băiat, pe care-l va numi Cadence. Îi vor crește împreună, ca cei mai buni prieteni, iar când vor fi destul de mari, îi vor căsători.

„Eu și Marley”, un roman pe care l-am simțit atât de aproape de suflet, la care am râs și am plâns și mi-aș fi dorit să fie mult mai lung.  Mi-a picat în mână din pură întâmplare și a fost dragoste la prima vedere ca să zic așa. Se apropia ziua surorii mele și cum iubește câinii, am zis musai pe lângă alte cele, să fie și ceva de citit. Întotdeauna cărțile mi se par cadourile perfecte. De data asta, căutasem ceva romane cu căței și ajunsesem la „Câinele, adevăratul meu prieten”. Am luat la pas librăriile din Brașov, pentru o comandă online nu-mi mai ajungea timpul. Nu voiam să risc să nu vină la timp, că prea multe zile nu mai aveam.

Din păcate însă ori din fericire, nu știu cum s-o dau, nu am găsit deloc cartea dorită. Peste tot mi-au spus că nu mai e, stocul s-a cam dus demult. Și cum altă opțiune nu prea aveam, nu mă gândisem că din atâtea librării n-o mai are nimeni, am început să mă uit peste cărțile expuse la Cărturești. Mi-au sărit ochii îndată la coperta albastră, cu un blănos pe ea și-am zis că asta e! Am citit pe fugă descrierea și am știut că e the one.

Am auzit multe despre Osho, dar de citit nu citisem nimic până când am zis să văd ce și cum. Am început cu Cartea despre femei, din pură întâmplare. Am citit înainte câte ceva despre Osho și nu cred că trebuia să o fac, căci îmi formasem deja o părere prea bună despre el. Adică, peste tot e lăudat și e considerat un fel de guru spiritual. Mie nu mi s-a părut vreo mare personalitate din ceea ce am citit în Cartea despre femei. Adică sunt chestii destul de logice, pe care le-am mai auzit și pe ici colo și nu cred că fix de la Osho le-au luat.

Dar am să-i mai acord niște șanse și-am să mai citesc cărți scrise de discipolii lui (mă întreb de ce n-a fost în stare să și le scrie singur, dacă tot a stat să-i supravegheze atent pe discipoli în timp ce scriau).

În Cartea despre femei are idei bune și idei care te fac să te gândești că probabil fumase ceva înainte să gândească. Nu de puține ori am zis că-i nebun și că nu-s de acord cu ideile lui. Dar am aflat și lucruri interesante. Cartea e structurată în mai multe capitole și e sub formă de discurs. Adică sunt intrebări pe care le pun anumite femei și el răspunde

N-am mai citit de ceva vreme și am tot văzut romanul ăsta peste tot. Am citit câteva recenzii și am decis să-l citesc, căci tare interesant părea. În ciuda celor 300 de pagini, eu zic că se va citi în mai puțin de-o zi, pentru că efectiv nu cred că are nimeni răbdare să-l lase pe mai multe zile. Observați de câte ori am folosit verbul „a citi”? Mda, trecem peste.

„Bărbatul care n-a mai sunat” nu e deloc ceea ce pare. Adică, nu știu ce vă pare vouă însă inițial eu am crezut că e o poveste de dragoste, un trio amoros, ca să zic așa. M-am gândit de multe ori că e vorba de-o soție, nu știu de ce (poate pentru că mai mereu e vorba de una?)

Dar ca să începem cu începutul, o cunoaștem pe Sarah, o femeie în pragul divorțului, întoarsă în Anglia, la părinții ei, pentru a comemora pierderea surorii ei. În urmă cu 19 ani avusese loc un accident, de care ni se tot amintește pe parcursul romanului.  Aici, Sarah se îndrăgostește nebunește de Eddie. Îndrăgostela e reciprocă, așa că petrec împreună 6 zile minunate, apoi bărbatul pleacă în vacanță. Dragostea lor e adolescentină, pasajele sunt drăguțele.

Drama începe când bărbatul, care deși promisese că va suna din aeroport și de oriunde, nu mai sună. Pentru Sarah din acel moment, zilele vor deveni lungi, nopțile se vor transforma tot în zile și gândul că i s-a întâmplat ceva o va obseda. Începe să-l urmărească pe rețelele de socializare, în speranța ca vă apărea ceva, caută chiar știri despre decesele din zona în care știa că va merge Eddie. Însă nu găsește niciun răspuns.

M-am întrebat întotdeauna de ce nu spunem ceea ce simțim. De ce ascundem supărări, de ce ne încărcăm sufletele cu vorbe și cu ofuri, care odată spuse ar rezolva poate multe dintre probleme. De ce alegem să suferim singuri, în loc să-i spune ăluia de lângă noi „nu vreau să mai pleci”. Sau „vreau să mă tratezi ca pe un adult”. Sau orice altceva ne face să fim triști și neînțeleși. Până la urmă noi purtăm cea mai mare vină, atunci când afirmăm că suntem neînțeleși. Prin deducție logică, cum încă nu știm să citim gânduri, nu putem înțelege de ce un om e nefericit, dacă el nu ne spune. Sau poate noi chiar credem că el e fericit, dacă-l vedem că zâmbește și că are de toate.

Pe de altă parte înțeleg perfect de ce nu spunem ce simțim. Cred cu tărie că doar oamenii puternici pot fi incredibil de sinceri, iar eu nu sunt un astfel de om. Și ca mine, mai sunt mulți alții.

Cel mai tare doare însă când ești mic și după cum zic cei mari „ești prea mic ca să înțelegi viața așa cum e ea”. Nimic mai fals aș spune. Un copil la vârsta adolescenței e vânat de sentimente la orice pas. E vulnerabil. E vârsta la care îți pui întrebări, la care aștepți răspunsuri. Descoperi. Iubești. Urăști. Te retragi într-o carapace de unde observi tot. E o vârstă plină de drame. Unele imaginare, altele din păcate nu.

Cu riscul de a părea încă un cititor adolescentin am să spun cu mâna pe inimă că abia am putut să las cartea din mână. Și n-aș fi lăsat-o, dacă nu arăta ceasul ora două noaptea. Aș fi citit-o în jumătate de noapte dacă nu mi-ar fi cântat Ene pe la gene. Romanul Valuri de viață ne spune povestea Irinei Albu, o tânără de 18 ani ce se întoarce de la Paris, de la studii, pentru a fi alături de bunicul ei, Dan, un moșneag încă prins în febra muncii. Dan era tot ce mai avea pe lume Irina. Părinții eu muriseară când aceasta avea nouă ani, într-un accident de mașină.

Dacă vă gândiți că urmează o poveste de dragoste clasică, dintre doi adolescenți, da, aveți dreptate. Recunosc că și eu m-am gândit la asta încă de când am aflat că Irina avea să-și termine liceul în București. În prima zi, un băiat (tipul râvnit de toate liceenele care pare să nu aibă ochi pentru niciuna) cu ochi  verzi îi atrage atenția. Pe bună dreptate, cred că oricine s-ar pierde în verdele smarald al ochilor lui Robert Groza. Este de ajuns o privire, ca flacără să se aprindă. De aici totul urmează cursul firesc al naturii: întâi respingerea venită din partea lui Robert (asta n-ar fi chiar firesc, dar băiatul avea motivul lui, pe care îl aflați singurei), apoi dragostea dintre cei doi, dialogurile pline de cuvinte tandre și dulci. Când Irina află cine este de fapt Robert apare din nou respingerea, dar sufletul bun și inocent al fetei îl face să uite orice urmă de remușcare.

Relația celor doi e ținută secretă, Irina temându-se că dacă îi va spune lui Dan, inima acestuia va ceda. Pe de altă parte Dan e bucuros când o vede pe Irina că radiază de fericire și crede că motivul fericirii ei e Victor, băiatul unor buni prieteni de familie, de care bătrânul încerca cu orice preț să o aproprie.