∗ continuare de la Coșmarul camerei cu pereți albi ∗
Probabil că îl credeau vreun nebun oamenii care îl ocoleau fără ca măcar să îl privească. Femeile le acopereau ochii copilelor cu codițe prinse-n panglici roșii, iar bătrânii își făceau cruce timid și aruncau priviri curioase. Elon îi privea pe toți, pe rând, cerând parcă ajutor și ceva de îmbrăcat. Tot ce știa e că e gol pe o trecere de pietoni dintr-un oraș al cărui nume nu-l cunoștea, înconjurat de niște oameni care se holbau de-a dreptul la goliciunea lui de parcă nu ar mai fi văzut un bărbat dezbrăcat. Știa că nu se putea baza pe ajutorul semenilor săi, tocmai din cauza asta nu îi iubea. N-a simțit niciodată compasiune și înțelegere pentru oameni.
Mai simțise cândva răceala din privirile străinilor și confuzia pe care o avea acum. Era doar de nouă ani când tatăl său divorțase de mama sa. Era un bărbat care iubea băutura și scandalurile așa că divorțul venise pentru femeie ca o eliberare dintr-o strânsoare prea grea pentru sufletul său, iar pentru copil era începutul unei noi vieți lipsite de palme grele simțite pe obrajii pe care doar lacrimile mai poposeau. Și totuși fericirea era încă departe. După jumătate de an în care părea că totul căpătase un nou sens, Elon se trezi într-o dimineață cu un bilet pe pat, un bilet în care mama sa îi scrisese că se împăcase cu fostul soț, bărbatul care l-a bătut de zeci de ori că mânca prea mult sau că mai cere un lemn în plus, în odaia friguroasă.
Comentarii recente