Dragă,
Ultima ta scrisoare se pare că n-am mai primit-o. Sau poate nu mi-ai răspuns? În fine. M-aș bucura să-mi spui că ești bine. Însă știu că nu e deloc așa. Nu ai fost niciodată mai rău ca acum. Niciodată. Te pot auzi cum numeri stelele noaptea, semn că nu poți dormi. Ți-ai dorit mereu să vezi stelele, așa-i? Înainte alegeai nopțile înstelate, mergeai pe câmp, te așezi pe mijlocul drumului și numărai. Mai ții minte, nu? Acum ești mai aproape de ele și totuși la fel de departe.
Și spune-mi … spune-mi de ce nu am mai auzit râsete la tine-n casă? De ce acum e așa liniște și rece și totul a devenit străin? M-aș bucura să aflu că totul e bine. Însă știu că nu e. Îți aud trupul cum tânjește după afecțiune. Pe obrajii reci acum își găsesc drum doar lacrimi. Nicio atingere, nicio mângâiere. Te văd, să știi. Oricât ai încerca să ascunzi asta, eu te cunosc.
Poate data viitoare când îmi vei scrie o să-mi pui și-o poză. Aș fi tare fericit să-ți mai văd o dată ochii. Întotdeauna așa de expresivi. Să văd lupta dintre verde și căprui pe-același iris. Încercând fiecare să iasă la lumină. La tine totul e o bătălie, ai observat? Parcă ești un câmp de luptă. Altădată te-aș fi numit războinic, astăzi ai rămas doar câmpul pe care se dau tot felul de războaie.
Nu așa te-am cunoscut. Nici nu mai știu când am făcut-o, tu mai știi? Parcă ne știm de-o viață. Parcă-am desenat împreună pe asfalt cu cretă aceeași copii, cu aceleași mâini stângace. Copii îi vedeam noi, de fapt erau niște cercuri mai mici sau mai mari cu alte cercuri nasuri sau ochi, după imaginație. Și-am simțit aceleași fire de iarbă cu rouă, prin care alergam desculți și care ne gâdilau glezenele.
Aștept să-mi scrii. Știu că nu o vei face. Ești prea aprigă cu tine, păstrezi tăceri care te vor mistui bucățică cu bucățică. Scrie-mi și va fi altfel.. eliberează-te! Vorbește! Strigă, urlă, țipă! Numai vorbește. Cu cine?, m-ai întreba dacă mi-ai scrie. Ți-aș răspunde să-mi scrii mie. Eu sunt cel ce te va asculta întotdeauna, îndiferent dacă vor avea noimă sau nu vorbele tale. Eu sunt cel ce-ți va sta alături indiferent unde vei alege să mergi. Eu sunt cel care a stat și-a numărat fiecare stea cu tine de trei ori sau de optzeci, nu contează. Eu voi fi mereu acolo, în umbra pașilor tăi, chiar de nu vei știi …
Pentru că eu sunt…
tu.
Sper că s-au mai dus din lacrimi, că şi-a făcut loc şi un zâmbet şi o lumină, că nu e numai tristeţe!
Frumoasă scrisoare! Mi-ai amintit că eu nu am scris la rubrica mea de scrisori cu „dragă…,” dar bine că mi-ai amintit, să îmi reiuau obiceiul cu scrisori.
Să ai o zi bună, Călătorule!
Sinceră să fiu de la tine e furată ideea cu „dragă”. E cumva relaxant să scrii așa. 🙂
De dus, nu s-au dus, sunt toate acolo, și lacrimi și apăsări și „tristeţuri”.. 🙂 poate cine stie, o veni primăvară și-n sufletul meu..
Da, ştiu. De aia apelez şi eu la asta când nu pot scrie direct ce simt sau ce vreau… e mai altfel aşa. 😉
Of, draga mea. Chiar îmi pare rău! Speram să fie doar un soi de melancolie. Va veni cu siguranță! Dacă pot face ceva să vină mai repede, spune-mi!
🙂 tu ești mereu aici și pentru asta îți mulțumesc mult!
Te îmbrăţişez!