Astăzi … e un ieri puțin mai călduros. Același ieri dar cu un pic mai mult soare, aceeași goliciune în copacii amorțiți … Oameni triști, abia târându-și bătrânețile fac coadă în fața magazinului de unde o dubiță descarcă pâinea. Mă alătur lor și-i privesc cum dorul le macină privirile. Se uită pierduți, parcă străpungând realitatea. Le e gândul la copii, la nepoți, poate le ce să mai pună pe masă, poate la ultimii lei din buzunarele jerpelite… Sau poate se gândesc la cozile de altădată la care stăteau. Sunt îmbrăcați cu haine ponosite. Nu s-au mai ostenit să-și pună capotul cel cu toți nasturii și nerupt pe la buzunare sau șapca cu cozorocul neros, pentru că ce rost mai are? Cine-i mai „alege” pe ei?

De jumătate de oră stau cu foaia asta albă în față și-ncerc să-ncep ceva. Aș fi vrut să fie despre tine, despre noi, dar adevărul e că mi-e teamă să mai scriu ceva despre tine. Ți-aș spune că mi-e dor. Mi-e al dracu de dor și câteodată parcă ceva în interior mă macină. Mi-e teamă că într-o zi va ajunge atât de adânc că voi trăi numai cu doruri. Dar cum să-ți spun că mi-e dor când eu am aruncat cu vorbe grele asupra ta?  Cum?

Ți-aș scrie, dar mi-e teamă să deschid acele amintiri.

Mâine mergem la mamaie [de fapt străbunică]! Ai auzit, A.? Mâine mergem la mamaie! Ce tareee, abia aștept!  Și de cu seară pregăteam câteva caserole cu prăjituri, cu sarmale, cozonac și alte de-ale gurii. Adormeam cu gândul la bătrânica de 90  de ani pe care sigur nu o găseam acasă. Obișnuia să mai plece la câte o vecină și să lase în geam câte un bilet ” Sunt la Xuleasca”. Scrisul era tremurat, hârtia îngălbenită și colțurile roase. Semn că mulți ani trecuseră peste ea. Niciodată nu era unde scria în bilet. Și asta ne amuza teribil. Păi ce faci mamaie? Scrii că ești la tanti Leana și pe mata te găsim la tanti Ioana? Eeee, ce vrei fa? ( asta era vorba ei, fa) Am pus și eu ceva acolo, cine mai vine pe la mine știe că nu le mai pun bine … Voi ce faceți? Ați prins drum bun?