Da… după o noapte dormită în mașină , ajunși acasă (în articolul anterior am povestit despre asta) ne-am pus întrebarea ce e aia o rulotă. Văzusem de-a lungul timpului o mulțime de oameni și nu prea ne încânta ideea. Am considerat întotdeauna o țigăneală treaba asta și asta pentru că la noi în tară cam așa e. Să te întinzi cu toată casa după tine, să-ți cari mese cu mușcate și covoare, să-ți faci curte în jurul rulotei … asta deja e prea de tot. Dar am zis totuși să vedem și noi cum arată una. Și cum nu se putea mai bine, fix la noi în cartier pe unde-l plimbăm pe Teddi erau două. Le-am studiat pe dinafară, dar cam atât. Ei bine, la o căutare pe olx am găsit-o pe una dintre ele.

Nici nu se putea mai aproape! Nu ne gândisem să ne cumpărăm una, ci doar să vedem cum arată. Însă din momentul în care ne-am urcat, ne-am îndrăgostit! Am știut că trebuie să încercăm și noi stilul ăsta de a călători. Tipul de-o vindea ținea cu dinții de preț, noi nu aveam banii necesari, așa că am plecat cu speranța că vom găsi una care să arate la fel de bine și la bani mai puțini. După câteva vizionări în București, Prahova, Cluj, ne-am întors la Brașov, pe strada de vizavi de-a noastră. Ne-am scuturat ultimii bani din buzunare și cu riscul de a rămâne nemâncați până la salariu, am bătut palma. A fost o nebunie dar eram super entuziasmați de achiziție. Și-n plus … nu spusesem nimănui de ideea noastră.

La veterinar ne-a spus că are 3 luni, e subnutrit, are viermi intestinali și are 800 de grame. I-au făcut deparazitare internă și externă, carnet de sănătate și urma să mergem pentru primul vaccin. L-am botezat Teddi. Așa încheiasem articolul precedent, pe care dacă nu l-ați citit, va trebui să o faceți, ca să sune logic acest articol.

Încă din prima seară ne-am luat la revedere de la covor, pentru că Teddi făcea peste tot. Îi pusesem covoraș absorbant, dar se ducea pe el, mirosea și venea pe covorul nostru și acolo făcea. Îl luam, îl puneam pe covorașul lui de fiecare dată și de fiecare dată când făcea prin vreun colț de cameră mi se părea imposibil să îl învățăm ceva. Nu părea să priceapă nimic.

Ne aflam încă în vacanță în Târgu Mureș, (am povestit despre asta în articolele precedente, dar ca să vă faceți o idee era septembrie 2020), mai exact pe un drum de țară când am zărit o mână de blană printre bălării pe șanțul din dreapta a ceea ce se dorea a fi o stradă. În același moment în care mi-au fugit ochii acolo, unchiul lui C. a exclamat „vai, ce cățel mic!”, dar ne-am continuat drumul, spre casa lui, unde urma să înnoptăm. Trecut-au orele și gândul meu rămânea la mogâldeața mică din șanț.

A doua zi pe la ora 13 ne pregăteam să plecăm. Vacanța noastră se încheia, ne îndreptam spre Brașov. I-am sugerat lui C. să oprim să-l căutăm, pentru că tot pe acolo ne întorceam și reținusem exact locul unde-l văzusem. Era fix la îmbinarea asfaltului cu drumul de țară. C. nu-l văzuse și parcă nu-i venea să creadă când i-am spus cât este de mic. Cel puțin așa îl văzusem eu din mașină.

Nu știu dacă mai știți că undeva prin decembrie vă povesteam că m-am decis să donez sânge pentru prima oară. Vă povesteam atunci cât de minunat e sentimentul pe care-l ai în momentul când vezi cum se umple punga aia pe cântar. Atunci mi-am propus să nu fie doar așa un moft, ci să devină o normalitate pentru mine treaba asta. Așa că am decis ca pe 14 februarie să merg din nou la centrul de transfuzii. Nu s-a putut atunci, așa că pe 13 februarie (vedeți ce date mi-am ales? 29 noiembrie – cu o zi înainte de Sf. Andrei și 13 februarie – cu o zi înainte de Valentain, ca să fiu sigură că nu uit). I-am zis lui C. că mă va insoți din nou, (cred că pentru ultima oară, căci am văzut că nu am nimic după, mă pot duce/întoarce singură) și am sperat că-l conving s-o facă și el, dar nu poate trece peste blocajul psihic din păcate. Probabil nu i-ar da voie nici personalul, pentru că nu are kilogramele necesare, dar ar fi interesant de ajuns până în acel punct.

De data asta știam exact cum va decurge totul, cu 2-3 zile înainte m-am chinuit să măresc doza de apă, am avut o alimentație mai bogată în ouă și carne  și joi dis-de-dimineață, mi-am început ziua cu o banană și multă apă. Credeam că va fi multă lume, dar am rămas surprinsă când am văzut sala goală. Am primit numărul 13 într-o zi de 13. Gata mi-am zis! E mare ghinion, sigur mă trimit acasă. Mă gândeam doar că nu-mi vor găsi venele (așa cum s-a întâmplat data trecută) ori cine știe ce va ieși la analize.

La mulți ani pe noul an! Astăzi voiam să vă iau în drumeție cu mine, să mai uităm un pic de gerul de afară (dacă ar fi fost zăpadă aș fi ignorat gerul, dar cum nu-i, gerul nu are farmec), dar cineva a fost prea leneș să editeze pozele. Eu, da. Nici măcar nu știu pe ce card sunt, deci nu numai că nu le-am editat, dar nici nu le-am copiat în laptop. Eh, nu-i problemă zic eu, ceva tot vă povestesc eu astăzi. Bine, nu m-ar fi deranjat dacă aș fi intrat și eu în noul an cu ordine nu doar în casă, ci și în laptop.

Întâmplarea pe care am să v-o  istorisesc în rândurile ce urmează a fost trăită de mine, mi-a provocat nervi și niscavai timp pierdut plus o stare de rușine care m-a bântuit vreo două zile.  Înainte de Crăciun, pe 17 decembrie cu toate că aveam tot ce trebuie în casă, am simțit nevoia să merg la Auchan. Nu mă întrebați de ce, în afară de niște globuri și hârtie de împachetat nu am luat nimic altceva. Așadar niște globuri și o hârtie de împachetat, lucruri absolut vitale, dar care s-au lipit de mine în magazin. Asta așa ca să vedeți cum lucrează Universul, căci sunt convinsă că el m-a împins de la spate și-a urlat la mine mergi la Auchaaan, mergi la Auchaaan.  

Tare m-am bucurat când am ieșit din magazin și am văzut că vine și autobuzul cu care urma să plec acasă. Cum circulă cu o frecvență de 20-30 de minute m-am grăbit să-l prind, mai ales că începuse o ploicică așa, de vară, dar care te uda destul de repejor. În autobuz lume lipită de uși, împinși unii în alții, am retrăit naveta la liceu, unde stăteam exact la fel. Fără remușcări, m-am împins și eu în copila care rămăsese pe scările autobuzului, ca să pot să intru. Pur și simplu îi ador pe oamenii care deși văd că nu mai au alții loc să urce, ei rămân pironiți într-un loc, cum ar fi fix ușa sau juma de metru mai departe de ușă. Parcă-s lipiți și nu se pot mișca.

Să știți că nu are treabă cu venirea sărbătorilor ceea ce vă spun, ci are treabă cu Sfântul Andrei. Nu cred că venirea Crăciunului ar trebui să ne facă mai buni, mai darnici, mai atenți cu cei din jurul nostru. Cam așa ar trebui să fim mereu, dar de multe ori ne apucă dăruirea fix în perioada asta. Mă rog, nu judec, mai bine acum decât chiar deloc. Ideea e că am fost și am donat sânge. Nu vă așteptați să spun asta, nu?

Mă bântuie ideea asta de a dona de foarte multă vreme și nu am avut curaj. Mă bântuia de fapt. Nu fac parte din categoria oamenilor care leșină când văd sânge, așa că nu știu de ce nu am făcut-o. Cred că mai mult mă temeam să nu mă simt rău după. Oricum nu prea are logică nici asta, așa că tot nu știu de ce nu am făcut-o. Așa că am clocit eu câteva zile în capul meu ideea, am citit, m-am documentat ce trebuie făcut ca să te simți ok după, care sunt condițiile și unde trebuie mers. Apoi i-am zis lui C. care s-a holbat la mine și m-a întrebat ce am pățit. M-a asigurat că nu o să stea cu mine (habar nu aveam pe atunci dacă se poate să fii însoțit ori ba) și că probabil eu voi dona și lui i se va face rău, pentru că da, este acest sensibilos care începe să vadă împăienjenit de la un strop de sânge. Eu cred că-s mai mult mofturi, dar na.

Mai țineți voi minte că atunci când eram noi mici existau la școală orele de lucru manual? sau abilități practice, nu mai țin minte. Or exista și acum, habar nu am. Eu știu că o oră pe săptămâna era chin și jale pentru mine, căci aveam două mâini stângi și nu mă pricepeam la nimic. Degeaba se chinuia mama cu mine acasă să mă învețe ceva, nu s-a prins nimic de mine. Am încercat să învăț să croșetez, să tricotez, nâț. Nici măcar nu am înțeles ce trebuie să fac. Apoi a încercat să mă învețe să cos la mașină. Nu mi-a plăcut nimic, nici n-am înțeles nimic. Așa că ne-am lăsat amândouă.

Mai târziu s-a ales de mine bucătăria. Chiar dacă nu m-a învățat nimeni, ci doar făceam pe ajutorul de bucătar când ne prăjiturea mama. Asta a contat foarte mult, cred. Mult mai târziu, adică acum vreo 2 luni cred, în timp ce ne plimbam prin Piața Sfatului, am găsit pe jos o decorațiune din fetru. Era un iepuraș de care atârna un Paște Fericit.  Mi-a plăcut tare mult, așa că am ajuns acasă și am căutat mai multe informații. Dar să creezi astfel de lucrușoare presupunea să știi să coși. Și nu oricum, ci o cusătură fină, dreaptă și foarte frumoasă.

Deși am mai scris pe aici despre gunoaiele de prin oraș lăsate în urmă la diverse evenimente, sinceră să fiu, nu am făcut niciodată ceva pentru a le diminua. Săptămâna trecută însă mi-a apărut pe facebook un eveniment organizat de doi oameni, care ne invita să curățăm aleea de după ziduri și toată zona de la turnurile Alb și Negru. Nu m-am decis imediat că vreau să merg, pentru că aș fi mers singură și cumva am o teamă de a merge singură într-un loc unde sunt numai necunoscuți.

Ecologizarea a fost ieri, adică sâmbătă. Nu am știut că vreau să merg până nu m-am trezit pe treptele bibliotecii județene așteptând să mai vină oameni. Totuși ceva îmi spunea că am să mă duc, pentru că vineri seara am fost cu C. care mă tot bătea la cap să mai ies din casă, să cumpărăm mănuși și o frontală, întrucât ecologizarea urma să se facă și în catacombele de sub turnuri. Cumva ideea că urmează să intru în niște tuneluri pe care le vedeam mereu când ne plimbam pe acolo și în care îmi era frică să intru, a contribuit la decizia de a merge.

Concluzia e că toate durerile-s nașpa. Până și să te doară-n cot e o problemă mare. Știți loviturile alea cu cotul de te miri ce, de simți că parcă te fulgeră până pe șira spinării? Să mai zică cineva că-l doare în cot, așa degeaba, că sigur n-a trăit vreo lovitură d-asta.

Interesant e că am început cu o concluzie, deși practic încă nu avem nimic din care să tragem o concluzie. Teoretic nu-i bine, cel puțin așa am învățat eu la școală. Dar vedem acum. Mi se întâmplă (probabil ca și multora dintre voi) să mă mai doară din când în când una alta. Când mă doare capul gândesc vaai, ce nașpa e durerea de cap, cred că mai suportabilă e aia de măsea.  Când mi-aduce aminte măseaua că e și ea vie și netratată parcă îmi pare rău c-am zis că e mai suportabilă durerea și încep să cred că atunci când mă sâcâie genunchiul e mai bine. Bineînțeles că nici atunci nu-i bine și de fiecare dată găsesc altceva. Vedeți? De aici concluzia mea genială, la care sigur sigur nu s-a mai gândit nimeni.

Încerc să termin un articol despre munte de cinci zile cred. Și nu-mi iese. M-am împotmolit la faza cu căutatul numelor pentru flori, căci durează tare mult și parcă nu am tragere de inimă. Asta v-am zis așa, ca deschidere. Ilogic, știu. Ideea e că oricât am încercat să termin ceva, dacă nu am starea necesară, nu iese. Așa că m-am gândit să vă povestesc altceva.

Cu articolul ăsta nu încerc să jignesc pe nimeni, vreau să fie clar de la început. Bun, acum că ne-am lămurit și clarificat, eu zic să vă întreb ceva. Eu sunt singura persoană care atunci când intră într-un magazin mai micuț, dar nu din ăsta de cartier, hai să zicem un butic din ăla cu accesorii, cu suveniruri, etc, în care nu mai sunt și alți clienți, se simte prost? Sper că nu. Parcă mă simt urmărită din toate părțile de vânzător și culmea e că în cele mai multe cazuri, fix asta face. Stă acolo la tejghea și se uită la tine. De multe ori evit să intru când sunt singură și văd că nu mai e nimeni pe acolo. Din motivul ăsta. Sunt ciudată? Oi fi.