Am crezut-o țâfnoasă când am salutat-o de nenumărate ori și mi-a răspuns așa, într-o doară, fără ca măcar să-și întoarcă corpul greu spre mine. Apoi am crezut că poate am făcut prea multă gălăgie sau că am deranjat-o cu ceva. Că poate nu-i place cum mă îmbrac, cum vorbesc, că poate are ceva cu generația tânără. Am încetat să mai caut răspunsul la întrebare și-am continuat s-o salut ori de câte ori o vedeam pierzându-și privirea prin sticla geamului. Aceeași privire pierdută în care vedeam un gol și-o neputință.
Am asemănat-o de multe ori cu vecina din sat, probabil din cauza constituției mai bărbătească a corpului. Sau poate din cauza faptului că se asemănau destul de mult la răspunsurile seci, lipsite de orice fărâmă de implicare.
Cumva am simțit nevoia să aflu mai multe despre ea. Așa cum simt nevoia să aflu mai multe despre oamenii în vârstă. Poveștile lor de viață le găsesc mult mai interesante prin prisma faptului că au trăit alte vremuri, pe care doar prin ochii lor le pot cunoaște. Iar unii dintre ei au trupurile așa firave, că nici n-ai zice că odată, demult, omul ăla dădea piept cu greutățile vieții.
Sau poate că mi-e doar dor de bătrânii mei. Că simt nevoia să mai ating o dată niște mâini zbârcite, să mai văd chipurile ridate și vocile răgușite și șterse. Poate că asta este, caut în bătrânii din jur, pe-ai mei bătrâni. Și pentru că nu-i găsesc, continui să caut, deși sunt convinsă că niciodată lumina din ochii lu’ mamaie L. n-am s-o găsesc în ochii unui străin. Și la fel, nici pe ceilalți n-am să-i regăsesc în nimeni. Și poate că așa trebuie și așa e firesc: să rămână acolo, doar pentru noi. Din când în când să redeschidem albumul cu amintiri și să-i revedem. Nu-i nevoie de nimic mai mult, decât de o clipă în care să închidem ochii și să întoarcem în copilărie.
Astăzi însă, am intrat în vorbă cu ea. Coboram la magazin când am întâlnit-o pe trepte, suflând greu și trăgând o plasă cu verdețuri. Am rămas cu un etaj mai sus și-am privit câteva secunde. Îi auzeam respirația și-i priveam mișcarea mâinii cu care se chinuia să arunce plasa 3 trepte mai sus ca să poată urca fără ea. Am coborât și-am întins o mână, nezicând nimic. Și-a ridicat privirea și-a zis „tu stai vizavi, nu? mulțumesc, dar nu e nevoie. După ce ai coborât până aici să urci acum cu mine iar … lasă că mă duc eu așa încet”. I-am zis că nu e niciun deranj și că i-ar fi mai ușor să-i ducă cineva bagajul care era extrem de greu. S-a luminat la față și parcă am văzut un soi de rușine. Rușinea că mă pune pe mine în postura de a urca 3 etaje ca apoi să cobor iar 4. Rușinea că are nevoie de ajutor. O rușine care nu ar trebui să existe, dar care există la mulți bătrâni.
Am simțit din prima un miros plăcut, un miros pe care-l știu din copilărie de la mamaie. Avea trei spray-uri Impulse cu care nu numai că mă „parfumam” când nu era prin preajmă, dar le mai și foloseam pe post de microfon când dădeam concerte.
Cred că am urcat în vreo cinci minute, un drum pe care de regulă îl fac în mai puțin de un minut. Mi-a povestit că suferă de mai multe boli și că abia o mai țin picioarele să meargă atâta drum. Coboară doar când e strictă nevoie, în rest iese în lume, doar de la geam. Acolo unde o văd mereu și unde întotdeauna mi s-a părut țâfnoasă, însă în realitate cred că nu era deloc așa, ci mai degrabă simțea cum e prizonieră între patru pereți, deși e în libertate.
Și e trist că se întâmplă asta. Că ajungi la o vârstă la care visezi că te vei odihni, că vei avea timp să colinzi lumea în lung și lat, să te bucuri de toți cei pe care îi ai, să faci lucruri de care nu ai avut timp până atunci. Și tot ce vei face va fi să privești lumea de la geam, sperând că va veni o zi în care să poți face mai mult de 10 pași fără să simți că îți rupe cineva oasele.
Era atâta bucurie în glasul ei când s-a văzut în fața ușii și atâta recunoștință în urările făcute, că mi-a venit să plâng instant. Poate pentru că am judecat-o greșit, poate pentru că de data asta m-am simțit eu rușinată, poate pentru că m-am întrebat dacă pe mamaie L. a ajutat-o cineva în toți anii în care a locuit singură, departe de noi…
M-ai emoţionat. E drept că judecăm prea repede, e drept că nu ştim ce greutăţi sau suferinţe duc cu ei… ce gest minunat ai făcut. Biata de ea, ce greu i-ar fi fost.
Să știi că n-am vrut să pară ca o laudă, eu consider că nu am făcut nimic. Cred cu tărie că oricine s-ar fi întâlnit cu ea pe scări ar fi ajutat-o. Dar mi-a adus așa un gust amar și mi-a reamintit că viața ne aduce cum vrea ea, nu cum o planificăm noi. Și m-am simțit și prost într-un fel, că de câte ori o vedeam mi se părea așa neprietenoasă..
Nici nu pare că e laudă. Şi da, vreau să cred că oricine ar fi făcut la fel. Sper.
Ştiu ce spui, Călătorule. Dar nu trebuie să te simţi vinovată. Cumva, e natural să interpretăm după primele impresii lăsate de un om.
Sigur nu e lauda, e un gest normal pe care ar putea sa-l faca oricine, doar ca…gestul tau a fost ca un gand trimis in trecut spre bunica ta care a fost cam in aceeasi situatie…
Stau cam de multa vreme departe de tara. Unul dintre lucrurile care continua sa ma uimeasca este ca persoanele varstnice sunt nu numai active, ci si independente. Chiar in conditiile in care au dizabilitati, unele destul de grave, ei isi au propria viata. Ca sa nu mai spun ca fac sport, lucreaza sau sunt implicati in activitati de voluntariat. La noi, varstnicii se inchid in casa si nu mai au viata sociala.
Să știi că la Brașov am găsit oameni în vârstă pe munte. Câteodată ne-am simțit rușinați că noi gâfâiam mai rău ca ei. Alții sunt atât de deschiși la minte și atât de tineri că vârsta nici măcar nu mai contează. Oamenii bătrâni aleargă, se îmbracă fain, ies la plimbări.
Iar turiștii străini sunt de-a dreptul fascinați. Am văzut destul de mulți de vârsta a 3-a, unii de-a dreptul înaintați în vârstă. Femei în baston, însă în blugi și cu părul alb, desfăcut, nicidecum îmbrobodite ca femeile noastre. Probabil și sigur mentalitatea oamenilor noștri e destul de limitată, e adevărat că și condițiile de viață sunt altele la noi… dar parcă nici nu vor să accepte și altceva.
Ca o paranteză, a fost odată, să zic ani, nu mai țin minte, o știre despre o băbuță care la vreo 60 de ani și-a descoperit pasiunea pentru alergat și a început să participe chiar și la maratoane. La vreo 90 de ani încă alerga. Era româncă 😀 Într-o discuție despre chestia asta cu vecina din sat, a strâmbat din nas și-a trântit un „o caută moartea pe acasă și ea e la alergat! o nebună, s-a scrântit la bătrânețe”. Cam asta e mentalitatea multora, cel puțin în sate..
Din pacate, ai dreptate! Generatiile de romani trecuti de 60 de ani vor „pleca” si este posibil ca dupa…sa se schimbe ceva…insa mentalitatea celorlalti oameni nu o vom avea niciodata…ar fi muuulte de spus…
Ufff. E tare urata batranetea.
Te admir ca ai ajutat-o pe doamna aceea, dar si pentru ca ai avut puterea sa treci peste impresiile initiale si sa vezi mai departe… de ”cutie”, cum zic eu limitarilor. Ma bucur mult si ca te-ai gandit la bunica ta, dar si ca ai regasit ”parfumuri” placute…
Probabil problema batranilor e o problema mai acuta decat a copiilor, dar intr-o tara dezlanata, ca a noastra, e greu sa ierarhizezi durerea.
Ai toata admiratia mea, Numai bine!
Nu m-am gândit nicio secundă că aș putea să trec pe lângă ea fără să o ajut. Nu-mi stă în fire, mai ales că era vizibil îndurerată. Bătrânețea e urâtă în situația asta, în care ești neputincios, dar mulți oameni în vârstă nu vor să-și deschidă mintea. Și probabil nu e vina lor, pentru că au trăit într-o perioadă destul de îndoctrinată, au fost crescuți într-un sistem în care nu aveai de ales, ci făceai că așa trebuie. Și totuși unii nu sunt deloc așa și știu să-și facă bătrânețea foarte frumoasă și să profite de tot timpul pe care îl au liber.
Mulțumesc, seară faină! 🙂
Ai dreptate pin’ la un punct. Boala nu prea tine de minte, ca si durerile… Din pacate :(.
Asta știu, nu la cei cu boli grave m-am referit. Ci la toți ceilalți sănătoși, care atunci când văd și altceva decât comunul cu care sunt obișnuiți, preferă să râdă sau să considere nebunie. Și să știi că totuși și pentru cei ce suferă de diverse există alternative. Mamaie de exemplu, singura bunică ce-o mai am, suferă de .. ceva la picioare și abia merge. O dor picioarele și în afară de în casă- în curte nu prea mai merge, că nu poate sta mult în picioare. Însă acum au apărut cărucioarele alea electrice (sau cum sunt ele) pentru astfel de probleme. Nici nu vrea să audă, preferă să nu iasă din casă cu zilele… deși viața i-ar fi mult mai ușoară și ar putea să ne viziteze, să socializeze.
Deși stăm la 5 minute de mers pe jos de ea, numai noi o vizităm sau și când vine la noi, trebuie să mergem s-o luăm cu mașina. Și asta nu e boala, ci e încăpățânarea.
Greu de spus… Sunt multe nuante. Pune-te 2 clipe in locul dansei. Ti-ar place sa te simti neputincioasa, intr-un carut?? 🙁
Îmi cer scuze că răspund abia acum la această întrebare, însă dacă aș fi capabilă să-mi vizitez nepoții, să ies la poartă, la o vorbă cu vecini, să merg la magazin și să pot pleca din curte, nu m-aș simți nicio secundă neputincioasă. Neputincioasă aș fi atunci când din cauza durerii îngrozitoare, aș fi nevoită să stau zile întregi în pat și să înghit zeci de pastile..
Îți urez o zi faină și o seară minunată 🙂
Boala da si incapatanare. Boala te inraieste…
Eu trăiesc între mulțime de bătrâni. Au atîtea povești… Încerc să le adun, pe cât îmi stă în putință.
Și ce povești! Sunt convinsă că ar ieși niște romane senzaționale din poveștile bătrânilor.. 🙂