Astăzi … e un ieri puțin mai călduros. Același ieri dar cu un pic mai mult soare, aceeași goliciune în copacii amorțiți … Oameni triști, abia târându-și bătrânețile fac coadă în fața magazinului de unde o dubiță descarcă pâinea. Mă alătur lor și-i privesc cum dorul le macină privirile. Se uită pierduți, parcă străpungând realitatea. Le e gândul la copii, la nepoți, poate le ce să mai pună pe masă, poate la ultimii lei din buzunarele jerpelite… Sau poate se gândesc la cozile de altădată la care stăteau. Sunt îmbrăcați cu haine ponosite. Nu s-au mai ostenit să-și pună capotul cel cu toți nasturii și nerupt pe la buzunare sau șapca cu cozorocul neros, pentru că ce rost mai are? Cine-i mai „alege” pe ei?
Astăzi … mi-e dor să-mi lipesc nasul de soba de teracotă așa cum făceam odată când veneam de la săniuș udă fleașcă și primul gând când intram în casă era să îmbrățișez soba care duduia de căldură. Și ce căldură! Căldura aia mirosea a lemne trudite de cu vară și-a acasă. Iar eu miroseam a copilărie prin troiene de zăpadă. Și-avem obrajii ca două mere tomnatice pârguite. Stăteam așa lipită de soba aia de parcă întreaga cameră era un ghem ce se deșira, iar eu trebuia să mă agăț de ceva ca să scap. Când începem să mă dezbrac de-ntregul arsenal cu care mă îmbrăca mama „că altfel nu ieși la joacă” se făcea lac în jurul meu și cădeau și ultimele bucăți de zăpadă ce reușiseră să se ascundă prin șosete.
Astăzi … mă năpădesc amintirile în timp ce-n oală clocotește o ciorbă. „Ce contrast dureros” îmi zic și gust din tocănița de cartofi care se face pe alt ochi.. La mine-n gând zburdă copilul cu sania pe uliță. Cum să-i spun că a crescut? Cum să-i stric plăcerea de a lua soba în brațe si să-i spun eu că nu mai avem sobă, că acum ne încălzim la alte minunății, care nu duduie căldură și nici nu cântă -n trosnituri de lemne? Cum să-i spun că nu mai miroase a fag și-a rufe puse la uscat pe sobă?
Astăzi … a nins pe munți. Îi văd așa falnici, parcă nimic nu le stă în cale. Poate că la văzul albului copilul s-a trezit și d-aia nu-mi dă pace. Abia aștept să ningă și aici, să-mi lipesc nasul de geam și să număr fulgii. Și ce dacă am crescut, și ce dacă nu mai am 5 ani și ce dacă. Cine-mi poate spune că mă port copilărește când eu știu că sufletul meu după asta tânjește? Doar oamenii al căror suflet le e mai bătrân decât chipul.
Astăzi e așa o zi în care m-aș învălui într-o mantie magică și-aș colinda munții. Aș aluneca pe derdelușul de pe poieniță și m-aș duce jos… tare jos unde alții își așteaptă rândul la nailon. Poate că statul la coadă la pâine m-a făcut și pe mine un om bătrân. Poate că cineva, din spatele meu mi-a observat privirea pierdută, căci mi-am pierdut-o și eu câteva clipe. Clipe în care n-am tânjit după cozile la pâine de alătdată, ci după coada la nailon, pe derdeluș.
Copilarie, te lipesti de sufletul copilului si ramai acolo pentru totdeauna..
E o părticică din noi care nu ne lasă să uităm cine și de unde suntem. Mulțam de vizită, zi cu soare!
Cu drag voi reveni sa citesc minunatiile tale!
Zi buna sa ai!
M-ai dus pe „meal”, în satul bunicilor. E frig. Şi e zăpadă multă. Şi gheaţă. Suntem mulţi şi gălăgioşi. Ne dăm pe sănii şi pe pungi. „Pârtiiiieeee” se aude în cor. Sania prinde viteză. Unii cad, nu se lovesc, râd mult şi mai vor o dată şi-ncă o dată. Urcăm greu panta numită meal, cu sania după noi. Avem feţele roşii şi buzele vinete.
Mi se face foame. Merg acasă, intru-n bucătăria micuţă. Soba duduie şi miroase ca-n poveşti. A vin fiert şi a mâncare bună. Nu am răbdare să se facă mâncarea. Pe sobă fierbe o tocăniţă de cartofi cu carne. Bunica ia o felie de pâine de casă şi o aruncă-n oală. O lasă câteva minute şi o scoate, cu o paletă, pe farfurie. E cea mai bună mâncare pe care am mâncat-o vreodată.
Mănânc repede şi ies iar. O luăm de la început. Am vreo 10 ani. Şi nu-mi pasă că frigul muşcă şi seara se lasă peste sat. Şi nu cred că peste ani şi ani de atunci, amintirea asta, asta fericită cu copii mulţi care ţipă de bucurie pe sanie, mă va emoţiona până la lacrimi, citind ceva pe un blog de călător prin viaţă.
Vai, cat de frumos ai scris. Mealul tău e poieniţa mea, copiii sunt aceeași însă. Glasuri vesele, căciuli trase până pe ochi, sănii care parcă zboară și multă inocență, așa cum le stă bine micuților oameni.
Zilele de săniuș cred că încă le purtăm cu toții undeva acolo, mai adânc sau mai puțin adânc păstrate.
Nu știu daca să ma bucur sau nu că am atins o amintire din copilăria-ți fericită. Oricum cert e că nici eu nu ma gândeam vreodată ca peste ani și ani o să-mi amintesc de coada de la derdeluș, stând la coada de la pâine. Te pup, Potecuţă dragă!
Te pup şi eu şi îţi mulţumesc că ai răscolit. Să te bucuri. Orice întoarcere la copilărie face bine. 😉
Te pup şi eu cu drag!