Se pare că am devenit un om delăsător. Nu am reușit să mai scriu nimic în ultima vreme, deși zilnic am intrat pe blog și m-am gândit la el și la voi. Am citit postările voastre, chiar dacă nu am lăsat niciun semn. Am simțit din plin singurătatea și neputința de a exprima ceea ce simt. Am simțit nevoia de a urla toată durerea care s-a strâns în mine, însă am sfârșit înăbușind-o. Într-o zi am să clachez, simt și asta. Nici nu mai știu de când nu am mai scris. Mi-a lipsit. Am avut însă și zile bune. Vreo 4, ce-i drept. Și nu am avut niciun merit eu pentru asta. Au fost zile în care am intrat în contact cu natura, cu pădurea, cu florile și cu un om. Un singur om mărunt mi-a înseninat cerul și m-a încărcat de energie. Am să vă povestesc, promit.
Între timp am ajuns de urgență la dentist, de care am fugit vreo 4 luni, păcălind durerea cu tot felul de pastile și chestii băbești, de la cuișoare, la sticle cu apă ținută pe obraz sau la creme cu efect de înfierbânțeală. A fost groaznic, însă durerea pe care am simțit-o vreo săptămână și care nu mai trecea cu nimic, când efectiv simțeam cum îmi bubuie capul cu tot cu ureche a fost și mai groaznică.
Comentarii recente