Drumeția asta n-am s-o uit niciodată și cumva cred că spun asta mereu, dar nu-i vina mea că se întâmplă câte ceva de fiecare dată. Pot să-mi amintesc exact ce s-a întâmplat și unde, pentru că au fost lucruri care m-au marcat într-un fel sau altul. Așadar, ne-am decis noi să mergem la o plimbare lejeră, dar am zis să fie musai ceva cu iz montan și nu un parc îmbâcsit de poluarea orașului. I-am avut ca parteneri pe soră-mea și prietenul ei. Cumva tura asta a fost de cunoaștere. Este important să-ți cunoști partenerii de mers pe munte, să știi ce pot, să le cunoști pasul, ca să nu ai surprize neplăcute. Plănuiam noi să facem și ture mai mărețe cu ei, dar concluzia la care am ajuns n-a fost tocmai în sensul ăsta.
Am pornit dis de dimineață, noi din Brașov, ei din Ploiești și-am avut ca punct de întâlnire Sinaia, unde ne-am unit într-o singură mașină. Prima oprire a fost la Peștera Ialomiței, unde ni s-a recomandat de către cei de afară să nu intrăm, că va îngheța sufletul în noi, având în vedere că eram în pantaloni 3/4 și tricou, însă a fost chiar bine. Peștera este măricică, dar se merge destul de repede. Se primesc căști de protecție, pe care vă recomand să le folosiți, sunt multe locuri unde am dat cu capul și dacă nu aveam casca, era nasol.
Am plecat apoi pe jos, (deși se poate lăsa mașina și mai sus la Hotel Peștera), spre cascada Obârșia Ialomiței. Se merge destul de lejer, peisajul e frumos, verdele e mult și creează o senzație de liniște. Am făcut cam multe și cam lungi pauze, după părerea mea, dar cel mai încet face regula. Deși repet, e o plimbare lejeră. Nu vreau să fac pe grozava, nu este cazul; și eu fac pauze, dar pauzele mele sunt cât pentru un respiro mai adânc. În rest, trag de mine cât pot de mult. Ne gândisem că poate vom ajunge și la Vârful Omu, dar n-am mai ajuns din motiv de timp și vreme.
Am mers pe Valea Obârșia Ialomiței, până ce am ajuns la o turmă de măgăruși prietenoși, care ne-au lăsat să-i mângâiem. S-au întrecut care să ajungă primul și cum vedeau că mângâiem unul, veneau toți. Le-am făcut poze și am petrecut cu ei mai bine de jumătate de oră.
Cascada n-a fost prea spectaculoasă, probabil nu mai plouase de mult, însă zona e una frumoasă. Am urcat spre Vârful Omu, dar niște nori negri și grei ne amenințau, așa că am decis să ne întoarcem. Oricum făcusem mult prea mult până la cascadă, dacă mergeam cu același pas, sigur ajungeam a doua zi la Omu. Așa că ne-am întors, dar n-am mers nici 5 minute că ne-au acoperit norii și au început niște tunete și fulgere de am crezut că o să cadă cerul pe noi. Tuna așa de tare și așa de deasupra noastră că am luat-o pur și simplu la fugă cu mâinile puse la urechi, să se mai domolească zgomotul. Fulgerele erau tot pe noi și teama era din ce în ce mai mare, văzând că nu aveam niciun loc de adăpostit. Nu era nici măcar o stâncă, ne prinsese într-un loc era atât de plat, că am fi putut fi ținte sigure. N-a mai durat mult și a început să plouă. Pur și simplu în câteva secunde se albise totul, stropii cădeau haotic, bătea vântul, tuna, fulgera, iar în fața noastră nu se mai vedea nimic. Au fost 3 minute cred în care nu știam ce să mai facem. Ne speriau fulgerele pe care le vedeam fix deasupra, așa că am continuat să mergem. Știam că va veni o zonă mai stâncoasă și voiam să ne ghemuim la baza unei stânci, dar până acum ajuns acolo, au plecat norii, a ieșit soarele și totul părea c-a fost doar un vis. Doar hainele de pe noi mai trădau ploaia torențială care fusese. Ce utile ar fi fost niște pelerine!
Drumul până la mașină a fost destul de nasol, având în vedere că aveam totul ud pe noi și nimic de schimb.
Ce culori frumoase, așa-i?
Traseul este unul extrem de ușor, o plimbare în natură care poate fi făcută cu cățel, cu purcel, cu copii și cu cine mai vreți voi. Ar fi bine (noi ne-am învățat minte) să aveți haine de ploaie la voi întotdeauna. Vremea pe munte este extrem de neprevăzută. După tura asta, ne-am oprit la Dechatlon și ne-am luat pelerine. De atunci le avem peste tot cu noi.
Leave a Comment