V-am mai spus eu că înainte de Teddi se infiltrase în gândurile mele ideea de a avea un câine. Răscoleam pagina de facebook a asociației Kola Kariola și tânjeam la puiuții pe care asociația îi promova pentru adopție. Dar pentru că stăm la bloc și la chirie, au fost multe care ne-au dat înapoi. Peste tot citeam doar lucruri negative. Rupe, roade, face în casă, zgârie, urlă, latră, ce te faci cu vecinii, ce te faci cu pereții, n-o să mai ai mobilă, o să stai numai afară cu el. Ei bine, ne-au dat foarte mult înapoi aceste lucruri și cumva s-a detașat de mine gândul de a avea un câine.

Până l-am găsit pe Teddi. S-au împlinit 2 ani de atunci. Pur și simplu l-am luat de pe marginea drumului neștiind ce o să urmeze. Am știut și eu și C. că nu-l putem lăsa acolo, însă o secundă nu ne-am întrebat ce facem cu el. A fost ceva natural, urmând ca din acea seară să ni se schimbe viața. Am început să învățăm din mers ce înseamnă un câine crescut la bloc și am înțeles că tot ce citisem noi despre câini, probabil venea de la persoane care nu aveau experiență și nu știau cum să gestioneze situația. Apoi își scriau frustrările -rupe, roade, urlă- frustrări care sperie pe cei ce se gândesc că vor un câine.

A ros Teddi când era mic? A ros! Cablul de la internet de 2 ori – din cauza noastră, pentru că după ce l-a ros prima oară, l-am lăsat fix în același loc. După ce au venit băieții de la internet de 2 ori într-o săptămână am zis că e cazul să mutăm cablul! Și bine am făcut! Mi-a mai ros cardul bancar, asta pentru că l-am lăsat pe pat, deși știam că are o plăcere să roadă tot ce prinde. Cu siguranță nu mi-ar fi deschis portofelul să-l ia de acolo și să-l roadă, pentru că niciodată nu a furat ceva să roadă, ci a ros ce a găsit pe pat. Așadar e câinele vinovat că roade?

Voi mai înțelegeți ceva din ce se întâmplă în lumea asta? Până acum câteva luni, toți se plângeau că n-au timp să le citească copiilor o poveste, că n-au mai urmărit serialul preferat de nu știu când. Unii nici măcar nu aveau un serial preferat, abia apucau să vadă un film fără să adoarmă. Alții se văitau că abia au timp să arunce o ciorbă-n oală și că ei de aia mănâncă la restaurant, că nu au timp să gătească acasă. Ieftin, aș zice. Asta e o scuză ieftină. Dacă ai timp să te pregătești de restaurant ca mai apoi să aștepți să-ți fie gata meniul comandat, înseamnă că ai fi avut timp să arunci 2 paste la fiert. Nu știi. Timp ai, dar nu știi. Așa ar trebui să spui.

Uite că cineva a ascultat toate plângerile astea și acum avem timp de toate. Poți să faci și cinșpe feluri de mâncare pe zi și să le citești și două cărți de povești. Și îți mai rămâne timp și de-o curățenie și de ce mai vrei tu. Și? Așa faci? Ori e mai simplu să scrii pe unde poți că o iei razna dacă mai stai în casă, că te-ai plictisit de moarte, că habar nu ai ce să te mai joci cu copiii. Probabil habar nu ai ce jocuri le plac. Pentru că nu ai fost acolo când ei se jucau și nu e de condamnat asta. Bun, munceai de dimineața până noaptea, dar acum, acum poți afla ce jocuri preferă în loc să te plângi că statul în casă e nașpa.

Trebuie să recunosc că leapșa asta e de mare ajutor, având în vedere că habar nu am despre ce să scriu. N-o să vă mint, ideile mele sunt zero, nu se leagă nimic, stau cu foaia goală și două ore și nu-s în stare să scrijelesc trei cuvinte. Vorba vine scrijelesc, căci na.. cum poți scrijeli pe-o foaie virtuală?

Și mai recunosc și că mie îmi plac tare mult lepșele, așa că nu, nu e deloc un chin să răspund la ea.

Laptop sau telefon? Clar amândouă. Nu se poate fără niciunul. Îmi place telefonul pentru că e mai lejer să stau pe Facebook/Pinterest/YouTube etc. și să dau cu deștu` pe ecran. Și pentru că scriu mesaje text și bineînțeles vorbesc la telefon și pentru seara, când mai pierd ceva vreme pe diverse aplicații înainte de culcare. În rest nu prea folosesc telefonul. Nu-mi place să fac poze cu el, nu scriu de pe el articole, nu editez.. Dar nu aș renunța la laptop, pentru că toate pozele sunt editate pe laptop, mi se pare mult mai profesionist, de pe el scriu articole, e mult mai simplu. Deci nu aș renunța la niciunul. Nu se poate.

Cărți sau TV? E musai să aleg? Dacă e musai aș zice că renunț la Tv, dacă nu-i musai, le aleg pe amândouă, că-mi place să trăncăne cineva pe fundal, chiar dacă nu bag în seamă. Altfel, la filme și seriale mă pot uita de pe laptop, dar să recunoaștem, altfel se vede pe un ditamai ecranul un film.

Spuneam pe aici, cel puțin așa cred, că eu în autobuz nu folosesc telefonul. De foarte puține ori răspund la apeluri, că nu-mi place să vorbesc la telefon mai ales când mi se suflă-n ceafă. Nu sunt secrete de stat, nici nu plănuiesc să atentez la viața președintelui, dar simt că n-am intimitate și că urechea altuia e mult prea aproape de mine. Așadar, am destul timp să-i urmăresc pe alții. Și văd o groază de oameni, unii de-a dreptul enervanți.

Cei care dau buluc peste tine

În primul rând n-am cum să nu-i remarc pe ăia de nu așteaptă să cobore lumea din autobuz și dau buluc peste uși să urce ca și când ar pleca fără ei. Ca să cobori trebuie să dai din coate ca să-i faci să se simtă, altfel nicio șansă. Serios fraților, de pe ce planetă veniți?

Dezechilibrații

Apoi sunt oamenii pe care nu am să-i înțeleg niciodată. Ăștia așteaptă în stație cu zecile de minute, într-un final vine autobuzul, urcă, se pironesc lângă aparatele de marcat biletele și încep să scotocească prin geantă după portofel. Și apoi prin portofel după abonament sau vreun bilet rătăcit. Timp în care autobuzul ia câteva curbe, ei se dezechilibrează de câteva ori, pentru că bineînțeles mâinile sunt în geantă scotocind. După ce își bifează abonamentul, se așează sau se țin de bară, plângându-se la „vecini” că șoferul conduce ca un nebun.  Serios? Oare dacă și-ar scoate biletul ăla încă din stație sau de când încep să zărească autobuzul (până acum nu am văzut niciodată un autobuz apărând de nicăieri, deci e timp lejer să-ți cauți biletul) și în mașină l-ar marca imediat ce urcă, apoi s-ar ține de bară, așa cum e recomandat pe toate geamurile mașinii, li s-ar mai părea că șoferul conduce ca un nebun? Hmm, săracul șofer, e vinovat că nu ia curbele cu 5km/h ca să nu se mai deșire călătorii din stânga-n dreapta  când stau 3 minute să-și caute abonamentul, neținându-se de nimic.

Mă gândeam zilele astea la cadouri. La ce cadouri să cumpăr și la ce cadouri mi-aș dori eu să primesc. Observ un lucru ciudat la mine și anume că mi se schimbă radical gusturile. Sau poate că abia acum îmi dau eu seama ce îmi place cu adevărat și ce nu. Cumva în capul meu există două tipuri de cadouri: alea care sunt doar frumoase și drăguțe, dar care nu fac nimic și alea pe care le poți folosi.

Până acum mă bucuram la orice prostie și probabil la rândul meu am oferit orice prostie m-a bucurat pe mine la prima vedere. Aici intră … tot felul de muțunache (jucării de pluș sau nu), de bibelouri, în general de obiecte destul de „ochioase” dar la fel de inutile pe cât de frumoase sunt. Cred că le știm cu toții. Sunt lucrușoarele alea pe care nu le folosim la absolut nimic, pentru că ele practic sunt create doar să adune praf pe ele în rafturi. Astfel de lucruri pe mine nu mă bucură decât 5 minute. Poate și mai puțin. Apoi le așez undeva pe o etajeră, alături de altele și le mai văd doar atunci când șterg praful. În general astfel de obiecte le duceam în sufragerie, unde nu circulam prea des, așa că le vedeam destul de rar.

Îmi dau seama că de când locuiesc în Brașov nu am scris nimic despre orașul în sine, ci doar despre împrejurimi. Adevărul este că nu știu ce aș putea scrie despre oraș. Mi-am dat seama de asta când a trebuit să fac pe ghidul turistic pentru familia lui, a mea și pentru alte rude. În total de trei ori, de fiecare dată pe repede înainte, căci timpul era doar de o zi. Gusturile oamenilor nu sunt identice, de aceea cam ce-mi place mie la un loc, e foarte probabil să nu placă celorlalți. Și drept vorbind orașul în sine nu are așa multe de vizitat.

În primul rând peste tot pe internet dacă dai o căutare după locuri de vizitat în Brașov vei găsi Tâmpa. Bun, nimic de comentat, doar că n-am putut ajunge cu niciunii acolo pentru că nu s-a dorit, din cauză de durere de picioare, de genunchi și lipsă de timp. Telecabina … n-am văzut-o niciodată ca pe o opțiune, având în vedere cozile care se formează. În plus, am crezut întotdeauna că nu priveliștea de sus e spectaculoasă, ci călătoria în sine până acolo.

Știți că există pe Youtube tot felul de experimente sociale filmate de diverși oameni cu scopul de a afla gradul de umanizare și empatie al semenilor noștri? Eu știu, că dacă nu știam nu vă spuneam. Și mă și uit, că-mi place să văd ce fel de oameni se învârt în jurul meu. De multe ori rămân dezamăgită, de multe ori mă gândesc că aceeași reacția aș avea-o și eu, de multe ori nu înțeleg de ce nu face nimeni nimic.

Consider că uneori contează orice gest oricât de mic ar fi el, pentru că un gest mic poate aduce un zâmbet într-o zi în care chiar ai nevoie de unul. Iar uneori gesturile astea mici pot fi făcute de oameni la care nu te aștepți. Nu pentru că-i cunoști și știi că nu le stă în caracter, ci pentru că de multe ori asociem înfățișarea cu caracterul, într-un mod greșit.

Eram într-o zi într-unul dintre puținele parcuri ale orașului. Așteptam pe-o bancă în timp ce priveam un bătrânel care abia mergea. Se oprise să-și tragă sufletul și în cele câteva secunde de răsuflu, a admirat florile de lângă potecă. Știu că le-a admirat, pentru că l-am auzit vorbind singur și l-am văzut apoi că se întoarce spre mine și-mi spune că sunt frumoase și foarte colorate. I-am zâmbit și i-am zis că într-adevăr sunt foarte frumoase. Apoi a plecat. Din toți oamenii care au trecut pe lângă acele flori, mai bine de jumătate nu și-au aplecat privirea spre ele. Niște banalități probabil, ar spune unii.

Cred că eram prin clasa a 6-a când apăruse la tv știrea cu ambulanța neagră care răpește copiii și le fură organele. Satul clocotea de griji, având în vedere că eram mulți care mergeam aproape o oră pe jos către școală. De obicei la 7 fără un pic, când plecam noi erau pe drum doar văcarii, care duceau vacile la pășiune. Iarna era întuneric beznă și bineînțeles era pustiu. De foarte multe ori, jumătate de sat era scăldat în întuneric, pentru că luminile se stingeau mult mai devreme. Mi-aduc aminte că nici nu mă uitam la știri de teama amulanței, iar drumul spre școală îl parcurgeam de parcă eram la maraton.

Eram trei fete din capul satului, cum spunem noi și trebuia să mergem până în celălalt capăt al satului. Ni se mai alăturau  și alții, dar jumătate din drum îl făceam singure. Eram cu atenția maximă la mașinile care trec pe lângă noi și tot timpul întorceam capul în spate să fim sigure că nu ne urmărește nimeni. Trecut-au anii fără incidente. Ambulanța aia a rămas un mister. La o simplă căutare pe gugăl încă se pot vedea știri despre ea. Dacă e o fabulație sau nu, habar nu am. Oricum ideea e înspăimântătoare.

Să fii dascăl presupune mult mai multe decât  să te așezi la catedră și să începi să predai. Trăim într-o lume în care nu oricine mai poate face asta. Bine, teoretic nu e o meserie pe care o poate oricine – mereu am crezut că e vorba de o chemare. Eu una, deși am urmat o facultate cu profil uman, din care trebuia să ies profesor, recunosc că nu pot. Oricât mi-ar fi plăcut să predau româna, m-a dat înapoi foarte tare atitudinea elevilor. Cumva practica pe care am făcut-o în anul trei de facultate, despre care am scris articolul spre ce ne îndreptăm? m-a făcut să mă gândesc dacă vreau cu adevărat să suport toate mitocăniile pe care le rabdă mulți, prea mulți profesori, din partea elevilor.

Dacă sunt dispusă să fac față părinților care vin nervoși peste profesor, acuzându-l, deși ei habar nu au ce atitudine are copilul la școală. Acum, serios, voi credeți că îi educați și creșteți niște îngerași? Am văzut mulți astfel de îngerași aruncând cu cretă, cu hârtii în profesori și luându-i peste picior. Nu sunt genul de om prea răbdător și dacă apuc să mă enervez nu iese bine.

Astă seară intrasem să încerc să scriu ceva. Deschid foaia albă, mă așez mai bine în pat, trag laptopul pe picioarele ușor ridicate și aștept. Aștept să se facă un pic de liniște, căci în sufletul meu e mai gălăgie ca niciodată. Nici măcar gândurile nu mi le mai aud. Și dau și scriu și parcă nu vorbesc aceeași limbă cu cea pe care o simt înăuntru. Așa că șterg și încerc din nou, însă cred că nu e timpul. Așa că intru să vă citesc pe voi. Sunt sigură că citindu-vă am să capăt o altă stare.

Scrolez, clickuiesc și zâmbesc. Și uite așa ajung să văd la mulți dintre voi o leapșă și zic hai s-o iau și eu, că poate totuși reușesc să scriu ceva astă seară. Și nu, nu doar ăsta e motivul, bineînțeles. Mai sunt două care sunt extrem de importante. Unu ar fi că vine de la Potecuță și tot ce vine de la Potecuță e fantastic, pentru că ea e fantastică și-al doilea pentru că chiar sunt curioasă ce îmi iese. Și zic asta pentru că nu am un ceva preferat (oare?), deci răspunsurile mele ar putea varia în funcție de zi sau de stare.