S-a dus toamna asta parcă așa, la o simplă pocnire din degete s-a dezbrăcat de tot și ne-a lăsat amorțiti și pustiiți … știți voi, ca pe-un codru eminescian. S-a dus și n-are să mai vie, căci natura acum moare, ca să renască și mai verde și mai uluitoare ca oricând. Și ce frumos plouă prin parcuri cu frunze- doruri călătoare. S-aștern covoare de amintiri, prin care trecătorii trec unii nestingheriți din ale lor gânduri și griji, alții cu suflete de copil și-ncep a alerga printre frunze, ca prin câmpurile verzi de altădată …

Fiecare avem toamna noastră. A mea e-un joc. Da, toamna mea e un joc de culori, un joc de simțiri și emoție. Toamna mea e o Domniță leneșă, suavă,  elegantă, ce-și cunoaște prea bine atuurile și se dezmiardă pisicos  cerând alint și admirație. Toamna mea e magia creației. E rugină și visare. Liniște. E-un apus ce coboară pe pământ. Parcă soarele nu mai apune doar pe cer, ci peste tot. Toamna mea, așa cum o văd eu, e o zână cu ochi de chihlimbar …