Se scutură trandafirii peste iluzii deșarte, nu vezi? Cândva, pe pământul îngreunat de amărăciunea lacrimilor, ne desenam inimi ca doi copii ce colorează asfaltul cu cretă. Ne scriam inițialele înăuntrul lor ca și când speram că magia va ține o viață. Ce proști eram! Ce copii lipsiți de minte! Doi adolescenți într-o seară târzie, pe-o bancă verde, într-un parc neîngrijit, dintr-un oraș plin de … emoții. Chiar dacă nu îmi doresc asta, mă leagă atât de multe de orașul ăla! Îmi curg amintirile prin vene. Îmi place. Mă simt mai plină de tine decât de mine. Pe mine m-am părăsit undeva într-o bucățică din ventriculul drept, dar tu, tu năvălești ca o furtună peste tot. Mi-aș dori ca uneori să înveți să ciocăni la ușă. Poate nu îți voi deschide.
Se scutură trandafirii … vezi? Își aruncă petalele peste pământul îngreunat. Ne acoperă urmele pașilor. Dacă ne pierdem? Eu am să mă-ndrept spre apus, iar tu să mă urmezi. Să privim împreună cum se scutură trandafirii peste dealuri, cum pătează azurul declinului cu pete sălbatice. Pasiune. Putere. Prea plin de tine peste tot. De tine și de trandafiri.
Comentarii recente