∗ continuare de la Retrospectiv ∗

Își roti privirea în căutarea unui loc ferit. Dintre blocuri o bătrână îmbrăcată neglijent îi făcu semn. Cu mâinile acoperindu-și goliciunea Elon se strecură printre mașinile oprite la semafor. Se crease forfotă mare în stradă.

– Băiete, dacă și tu vrei să te sinucizi, trebuie s-o faci în alt stil, îi zice bătrâna pe un ton ridicat. Chipul ei parcă era rupt din poveștile cu vrăjitoare. Multe riduri îi îmbrăcau obrajii cu pielea bătătorită și murdară. Nasul îi era lung și ascuțit, cu vârful ridicat. Avea o gură mare, din care în partea dreaptă i se mai zăreau doi dinți ciobiți și strâmbi. Doar vocea groasă și răgușită ca a unui tutunar înlătura ideea de vrăjitoare.

– Să mă sinucid? De ce aș face-o?

– Orașul ăsta e plin de nebuni, mereu am zis-o! Vezi podul ăsta de aici? Acum câteva zile aproape că s-a aruncat unu.. Și ghici ce? Era tot gol, așa ca tine. A alergat printre mașini strigând să-i cheme cineva soția că are de gând să se arunce.

∗ continuare de la Coșmarul camerei cu pereți albi ∗

Probabil că îl credeau vreun nebun oamenii care îl ocoleau fără ca măcar să îl privească. Femeile le acopereau  ochii copilelor cu codițe prinse-n panglici roșii, iar bătrânii își făceau cruce timid și aruncau priviri curioase. Elon îi privea pe toți, pe rând, cerând parcă ajutor și ceva de îmbrăcat. Tot ce știa e că e gol pe o trecere de pietoni dintr-un oraș al cărui nume nu-l cunoștea, înconjurat de niște oameni care se holbau de-a dreptul la goliciunea lui de parcă nu ar mai fi văzut un bărbat dezbrăcat. Știa că nu se putea baza pe ajutorul semenilor săi, tocmai din cauza asta nu îi iubea. N-a simțit niciodată compasiune și înțelegere pentru oameni.

Mai simțise cândva răceala din privirile străinilor și confuzia pe care o avea acum. Era doar de nouă ani când tatăl său divorțase de mama sa. Era un bărbat care iubea băutura și scandalurile așa că divorțul venise pentru femeie ca o eliberare dintr-o strânsoare prea grea pentru sufletul său, iar pentru copil era începutul unei noi vieți lipsite de palme grele simțite pe obrajii pe care doar lacrimile mai poposeau. Și totuși fericirea era încă departe. După jumătate de an în care părea că totul căpătase un nou sens, Elon se trezi într-o dimineață cu un bilet pe pat, un bilet în care mama sa îi scrisese că se împăcase cu fostul soț, bărbatul care l-a bătut de zeci de ori că mânca prea mult sau că mai cere un lemn în plus, în odaia friguroasă.

O cameră cu pereți albi. Din când în când, câte o dungă neagră traversează elegant lăsând senzația de crăpătură în zid. Nicio deschizătură, nicio fereastră, doar nepăsare. Liniște ca-n mormânt și-un aer aproape de nerespirat. Din mijlocul tavanului coboară pe o ață plăpândă un mic păianjen. Se lasă ușor, parcă simțindu-se urmărit, până la jumătate, apoi dispare. Parcă nici n-a fost acolo. Unu-doi, unu-doi, se numără dungile negre și rușinate se preling pe podea.

– Unu-doi, unu-doi, se numără dungile, șoptește Elon. Unu-doi, unu-doi. Oare ce caut eu aici? Captiv în propriul coșmar. În camera de un alb imaculat, fără ferestre, bărbatul stă întins pe podea. Ascultă murmurul dungilor în liniștea apăsătoare și zâmbește. Ar vrea să strige, dar știe că nu-l va auzi nimeni. În coșmarurile lui întotdeauna e singur și captiv. Nu iubește oamenii și nici nu cunoaște iubirea.