Drumeția asta n-am s-o uit niciodată și cumva cred că spun asta mereu, dar nu-i vina mea că se întâmplă câte ceva de fiecare dată. Pot să-mi amintesc exact ce s-a întâmplat și unde, pentru că au fost lucruri care m-au marcat într-un fel sau altul. Așadar, ne-am decis noi să mergem la o plimbare lejeră, dar am zis să fie musai ceva cu iz montan și nu un parc îmbâcsit de poluarea orașului. I-am avut ca parteneri pe soră-mea și prietenul ei. Cumva tura asta a fost de cunoaștere. Este important să-ți cunoști partenerii de mers pe munte, să știi ce pot, să le cunoști pasul, ca să nu ai surprize neplăcute. Plănuiam noi să facem și ture mai mărețe cu ei, dar concluzia la care am ajuns n-a fost tocmai în sensul ăsta.

La veterinar ne-a spus că are 3 luni, e subnutrit, are viermi intestinali și are 800 de grame. I-au făcut deparazitare internă și externă, carnet de sănătate și urma să mergem pentru primul vaccin. L-am botezat Teddi. Așa încheiasem articolul precedent, pe care dacă nu l-ați citit, va trebui să o faceți, ca să sune logic acest articol.

Încă din prima seară ne-am luat la revedere de la covor, pentru că Teddi făcea peste tot. Îi pusesem covoraș absorbant, dar se ducea pe el, mirosea și venea pe covorul nostru și acolo făcea. Îl luam, îl puneam pe covorașul lui de fiecare dată și de fiecare dată când făcea prin vreun colț de cameră mi se părea imposibil să îl învățăm ceva. Nu părea să priceapă nimic.

Ne aflam încă în vacanță în Târgu Mureș, (am povestit despre asta în articolele precedente, dar ca să vă faceți o idee era septembrie 2020), mai exact pe un drum de țară când am zărit o mână de blană printre bălării pe șanțul din dreapta a ceea ce se dorea a fi o stradă. În același moment în care mi-au fugit ochii acolo, unchiul lui C. a exclamat „vai, ce cățel mic!”, dar ne-am continuat drumul, spre casa lui, unde urma să înnoptăm. Trecut-au orele și gândul meu rămânea la mogâldeața mică din șanț.

A doua zi pe la ora 13 ne pregăteam să plecăm. Vacanța noastră se încheia, ne îndreptam spre Brașov. I-am sugerat lui C. să oprim să-l căutăm, pentru că tot pe acolo ne întorceam și reținusem exact locul unde-l văzusem. Era fix la îmbinarea asfaltului cu drumul de țară. C. nu-l văzuse și parcă nu-i venea să creadă când i-am spus cât este de mic. Cel puțin așa îl văzusem eu din mașină.

Ziua 5. Sadova – Vatra Dornei – Bistrița

Ziua bună începe cu un răsărit superb! Și chiar superb a fost, întrucât am avut o priveliște genială! M-aș reîntoarce oricând acolo. Am plecat apoi (după ce am mai dormit o tură, nu vă gândiți c-am plecat cu noapte-n cap) spre Câmpulung (vreo 10 km distanță), unde am vizitat muzeul Oului. Mie mi s-a părut interesant, lui C. i s-a părut că toate ouăle arătau la fel. Mno, ce să-i faci, fiecare cu părerile lui. Când am ieșit din curtea muzeului, care e lângă un fel de gară/stație de tren părăsită, mai degrabă, am găsit 2 pisoiași. Le-am cumpărat ceva de mâncare din oraș, ne-am întors la ei și am stat câteva minute privindu-i și jucându-ne cu ei.

Ziua 3. Piatra Neamț – Bacău – Roman

Coborâți de pe Toaca, am sunat la cazare pentru a-l ruga pe domnul de acolo să ne lase cheia pe undeva, pentru că trecuse de mult ora la care ar fi trebuit să ajungem noi. Nu mai voiam o noapte în mașină (pentru că se cerea neapărat un duș, nu pentru că n-ar fi fost mișto), așa că ne-am bucurat când domnul de la cazare ne-a înțeles și ne-a spus că ne lăsase cheia într-un ghiveci din fața pensiunii. Înainte însă am căutat ceva de mâncare și am rămas surprinși să vedem cum pe unele uși scria non stop, dar închideau la 22 (și nu cred că era din cauza pandemiei).

La cazare modest, dar o curățenie exemplară. Trebuie să știți că noi vânasem cele mai mici prețuri, întrucât nu aveam nevoie decât de-un pat și un duș. N-ar fi avut rost să plătim nu știu cât și noi să ajungem doar să dormim seara. În rest nu am stat deloc în cameră, ci ne-am tot plimbat.

Dormitul în mașină, așa cum spuneam în articolul precedent, pentru mine a fost o experiență pe care aș repeta-o oricând. Nu ne-am trezit așa de dimineață precum ne plănuisem, am reușit să intrăm pe traseu în jur de ora 10, după ce am plătit intrarea în parcul Ceahlău, am primit  hartă și ni s-a spus să mergem cu mașina până la Lutu Roșu și să o lăsăm acolo. Apropo, am plecat dinspre Izvorul Muntelui și am ales să urcăm pe traseul nr. 1, urmând să ne întoarcem pe traseul nr. 3 (harta la final de articol).

Nu prea știam multe despre acest traseu, majoritatea articolelor găsite pe net erau despre plecările dinspre Durău, așa că a fost o surpriză și pentru noi. Tot ce îmi amintesc e că am început să urcăm pe-o pantă alături de alți oameni voioși, cu care ne-am tot întrecut pe traseu. Panta aia a scos untul din mine, dar având în vedere că eram acolo cu mulțimea, am ajuns la concluzia că viteza mea pe munte e una destul de decentă și că nu-s așa înceată cum mă cred. Opririle au fost dese, dar de câteva secunde, cât să prindem un respiro mai adânc, având în vedere că altceva în afară de pădure nu aveam ce să vedem.

Mi-a luat ceva până am scris postarea asta pentru că a trebuit să-mi reamintesc exact zilele acelea și mai mult pentru că nu știam exact cum să fac să ajung unde vreau să ajung. Ideea e că trebuie început cu începutul, chiar dacă surpriza e la final. Dar să o luăm cătinel cătinel către final.

În 2020 am plecat pentru prima oară de când locuim împreună, undeva mai multe zile cu C. Pentru mine n-a fost un an așa rău cum a fost pentru alții, eu fiind oricum o ființă care nu prea socializează, deci partea asta nu mi-a lipsit. Pot spune că a fost un an destul de normal. Plănuisem așadar să plecăm spre Piatra Neamț câteva zile, că tot nu mai erau restricții și am zis să profităm de situație. Apoi ne-am răzgândit și am zis să ajungem mai departe și să colindăm un pic mai mult.

Ziua 1. Brașov- Bicaz- Piatra Neamț

Am plecat din Brașov destul de dimineață, pe 29 august, într-o sâmbătă. Nemâncați, ca de obicei, altfel ne-ar fi luat juma de viață să pornim la drum. Prima oprire am făcut-o la Miercurea Ciuc, într-un parc la marginea orașului, unde zgribuliți pe-o bancă, ne-am uitat la Dorian Popa și-am mâncat, totul pe repede înainte că era așa de frig de numa’ de mâncare și cafea nu ne ardea. N-am mai vizitat Miercurea Ciuc, mai fusesem, ne plăcuse, dar era destul de dimineață și destul de pustie.

… din multe altele pe care le-am mai avut. Nu știu de unde să încep că tare mult a trecut de când am mai scris și altceva în afară de ce mai scriu eu în majoritatea timpului. Și tare multe aș mai scrie și acum, doar că probabil nimeni nu știe cine sunt. Deși mi-am păstrat multe dintre articolele scrise, din dorința de a dăinui în timp, nu am avut așa mare trecere la voi încât să mă recunoașteți după ele.

Motivul pentru care a mai apărut un blog nou (de parcă nu erau atâtea bloguri mari și bune) este că nu pot sta departe de asta. Îmi doresc atât de tare să-mi scriu undeva amintirile, să consemnez călătoriile undeva, încât am reapărut sub un nou nume. Nu vând, nu cumpăr, vreau doar să-mi păstrez totul clar și să-mi amintesc peste ani pe unde-am fost și ce-am făcut. Și cum eram eu ca om în vremurile astea.

Mi-a fost dor să scriu, mi-a fost dor să aleg din zecile de fotografii doar câteva pentru a le împărtăși cu voi, mi-a fost dor să-mi adun gândurile într-un articol, mi-a fost dor de mine, dar și de voi!

Cumva aventura mea a reînceput. Și de data asta sper să fie altfel.

Vacile nu plâng

Spre sfârșitul lui martie totul începuse să înverzească. Mugurii copacilor se umflaseră, apoi au făcut explozie. Natura înnebunise… doar culori și zumzet de albine peste tot!

Căcat!

Paradisul de la marginea orașului nu mai trezea în mine nici un ecou. O nemulțumire tot mai surdă urca încet în mine, în piept… apoi în cap. Pastilele mă ajutau să fiu calm, doar atât! În mine era un gol.

Și, fiindcă tot veni vorba de piept, țigările deveniseră istorie! Nu știu prin ce minune, dar, de când pusesem mâna pe Biblie și jurasem, nu mai simțeam deloc pofta mistuitoare de nicotină. Nici măcar cafea nu mai beam; îmi făceam în fiecare dimineață un ceai de sunătoare.

În rest, muncă! Întotdeauna găsești ceva de făcut la o fermă.

Prin aprilie, starea mea sufletească devenise de tot căcatul. Eram un mort viu. Munceam, mâncam… răspundeam la întrebări. Un mort fals!

Devenisem mai puternic pentru că munceam ca un bou. Eram în priză tot timpul. Știam că dacă aș fi stat degeaba fie și-un singur moment, aș fi clacat imediat. Încercam din răsputeri să joc rolul țăranului fericit și dădeam reprezentații în fiecare zi, dar nu reușeam să-i păcălesc decât pe ceilalți. Era bine și așa; n-aveam niciun chef să mai văd un balamuc pe dinăuntru.

Voi mai înțelegeți ceva din ce se întâmplă în lumea asta? Până acum câteva luni, toți se plângeau că n-au timp să le citească copiilor o poveste, că n-au mai urmărit serialul preferat de nu știu când. Unii nici măcar nu aveau un serial preferat, abia apucau să vadă un film fără să adoarmă. Alții se văitau că abia au timp să arunce o ciorbă-n oală și că ei de aia mănâncă la restaurant, că nu au timp să gătească acasă. Ieftin, aș zice. Asta e o scuză ieftină. Dacă ai timp să te pregătești de restaurant ca mai apoi să aștepți să-ți fie gata meniul comandat, înseamnă că ai fi avut timp să arunci 2 paste la fiert. Nu știi. Timp ai, dar nu știi. Așa ar trebui să spui.

Uite că cineva a ascultat toate plângerile astea și acum avem timp de toate. Poți să faci și cinșpe feluri de mâncare pe zi și să le citești și două cărți de povești. Și îți mai rămâne timp și de-o curățenie și de ce mai vrei tu. Și? Așa faci? Ori e mai simplu să scrii pe unde poți că o iei razna dacă mai stai în casă, că te-ai plictisit de moarte, că habar nu ai ce să te mai joci cu copiii. Probabil habar nu ai ce jocuri le plac. Pentru că nu ai fost acolo când ei se jucau și nu e de condamnat asta. Bun, munceai de dimineața până noaptea, dar acum, acum poți afla ce jocuri preferă în loc să te plângi că statul în casă e nașpa.