V-am mai spus eu că înainte de Teddi se infiltrase în gândurile mele ideea de a avea un câine. Răscoleam pagina de facebook a asociației Kola Kariola și tânjeam la puiuții pe care asociația îi promova pentru adopție. Dar pentru că stăm la bloc și la chirie, au fost multe care ne-au dat înapoi. Peste tot citeam doar lucruri negative. Rupe, roade, face în casă, zgârie, urlă, latră, ce te faci cu vecinii, ce te faci cu pereții, n-o să mai ai mobilă, o să stai numai afară cu el. Ei bine, ne-au dat foarte mult înapoi aceste lucruri și cumva s-a detașat de mine gândul de a avea un câine.

Până l-am găsit pe Teddi. S-au împlinit 2 ani de atunci. Pur și simplu l-am luat de pe marginea drumului neștiind ce o să urmeze. Am știut și eu și C. că nu-l putem lăsa acolo, însă o secundă nu ne-am întrebat ce facem cu el. A fost ceva natural, urmând ca din acea seară să ni se schimbe viața. Am început să învățăm din mers ce înseamnă un câine crescut la bloc și am înțeles că tot ce citisem noi despre câini, probabil venea de la persoane care nu aveau experiență și nu știau cum să gestioneze situația. Apoi își scriau frustrările -rupe, roade, urlă- frustrări care sperie pe cei ce se gândesc că vor un câine.

A ros Teddi când era mic? A ros! Cablul de la internet de 2 ori – din cauza noastră, pentru că după ce l-a ros prima oară, l-am lăsat fix în același loc. După ce au venit băieții de la internet de 2 ori într-o săptămână am zis că e cazul să mutăm cablul! Și bine am făcut! Mi-a mai ros cardul bancar, asta pentru că l-am lăsat pe pat, deși știam că are o plăcere să roadă tot ce prinde. Cu siguranță nu mi-ar fi deschis portofelul să-l ia de acolo și să-l roadă, pentru că niciodată nu a furat ceva să roadă, ci a ros ce a găsit pe pat. Așadar e câinele vinovat că roade?

Prima ieșire serioasă cu rulota a fost cea pe care vreau să o povestesc astăzi. Încă eram la începutul începutului, după o zi și-o noapte petrecute în rulotă încă nu ne dumirisem prea tare cu ce se mănâncă asta. Problema apare când începi să realizezi că nu e tocmai simplu să cari o rulotă după tine. Nu poți conduce cum ai conduce în mod obișnuit, e un pic dificil s-o parchezi, ai nevoie de experiență să te bagi cu ea pe străduțe.. plus că e destul de dificil să găsești locuri unde să înnoptezi. Dar nu știam nimic din toate astea, aveam să le aflăm pe parcurs.

Ziua 1-2. Brașov – Cluj,

Miercuri dimineață, 15 septembrie 2021, plecat-am din Brașov spre Cluj. Drumul a fost lung, așa că ne-a luat cam jumătate de zi până am ajuns acolo. Fain tare Clujul, din câte am apucat să-l vizităm în a doua parte a zilei. Am înnoptat într-un loc pe care l-am găsit pe P4N, o aplicație special creată pentru conceputul ăsta de van life. Și pentru că pe atunci nu aveam unde să ne încărcăm bateria la cameră, pentru că nu aveam curent 220v, l-am rugat pe nenea de la pază să ne țină și nouă măcar 30 de minute camera la încărcat. Nu vă gândiți că am stat într-un loc păzit, nu, ci peste drum de noi era un muzeu cred, un fel de muzeul satului și avea pază. Ulterior am aflat că locul unde stăteam era la marginea pădurii celebre, Hoia Baciu.

În Cluj am vizitat muzeul zoologic și gradina botanică. Ambele mi-au plăcut, deși cred că nu am ajuns într-un anotimp potrivit pentru grădina botanică. Cred că primăvara e mult mai impresionant. În schimb, la muzeul zoologic am simțit că sunt multe de văzut și am găsit lucruri interesante.  Din păcate, la niciun obiectiv n-am putut să o lălăim prea mult, Teddi, așteptându-ne în mașină (întotdeauna parcată la umbră, cu geamul deschis cât să îi vină aer proaspăt). Din păcate la noi încă e un subiect tabu accesul cu câini în diverse instituții.

Da… după o noapte dormită în mașină , ajunși acasă (în articolul anterior am povestit despre asta) ne-am pus întrebarea ce e aia o rulotă. Văzusem de-a lungul timpului o mulțime de oameni și nu prea ne încânta ideea. Am considerat întotdeauna o țigăneală treaba asta și asta pentru că la noi în tară cam așa e. Să te întinzi cu toată casa după tine, să-ți cari mese cu mușcate și covoare, să-ți faci curte în jurul rulotei … asta deja e prea de tot. Dar am zis totuși să vedem și noi cum arată una. Și cum nu se putea mai bine, fix la noi în cartier pe unde-l plimbăm pe Teddi erau două. Le-am studiat pe dinafară, dar cam atât. Ei bine, la o căutare pe olx am găsit-o pe una dintre ele.

Nici nu se putea mai aproape! Nu ne gândisem să ne cumpărăm una, ci doar să vedem cum arată. Însă din momentul în care ne-am urcat, ne-am îndrăgostit! Am știut că trebuie să încercăm și noi stilul ăsta de a călători. Tipul de-o vindea ținea cu dinții de preț, noi nu aveam banii necesari, așa că am plecat cu speranța că vom găsi una care să arate la fel de bine și la bani mai puțini. După câteva vizionări în București, Prahova, Cluj, ne-am întors la Brașov, pe strada de vizavi de-a noastră. Ne-am scuturat ultimii bani din buzunare și cu riscul de a rămâne nemâncați până la salariu, am bătut palma. A fost o nebunie dar eram super entuziasmați de achiziție. Și-n plus … nu spusesem nimănui de ideea noastră.

A trecut așa multă vreme de când n-am mai scris pe aici și de când am tot zis că intru să-mi completez jurnalul de călătorii… Am băgat de seamă că foarte des când povestesc despre unde am mai fost, intru aici și citesc ca să-mi reamintesc exact ce am făcut, așa că asta voi face și acum. Am să povestesc una dintre cele mai importante călătorii pe care le-am făcut. O călătorie care ne-a schimbat și a sădit niște sentimente noi.

Am plecat dis de dimineață din Brașov (7 august 2021), spre Transfăgărășan. Mai de dimineață de atât nu cred c-am plecat vreodată. Aveam de gând să urcăm pe traseul lacul Bâlea- lacul Capra. Am ajuns în jur de ora 9 la punctul de plecare pe traseu (se pleacă fix din spatele cabanei Bâlea, probabil dacă vă uitați în sus, veți vedea câte un șir indian de oameni care urcă) și-am pornit pieptiș în sus. Urcușul e destul de abrupt, se muncește ceva până ajungi sus. Însă priveliștea e de milioane, oferind o viziune asupra Transfăgărășanului cu totul altfel decât îl vezi din mașină. Teddi (cățelul nostru) s-a descurcat de minune, ba chiar n-a stat o secundă, alerga de colo colo. Vreo 5 ore mai târziu, ne întorceam la mașină. Ca de obicei, ne-am întors pe altă potecă, practic am făcut un circuit.

Drumeția asta n-am s-o uit niciodată și cumva cred că spun asta mereu, dar nu-i vina mea că se întâmplă câte ceva de fiecare dată. Pot să-mi amintesc exact ce s-a întâmplat și unde, pentru că au fost lucruri care m-au marcat într-un fel sau altul. Așadar, ne-am decis noi să mergem la o plimbare lejeră, dar am zis să fie musai ceva cu iz montan și nu un parc îmbâcsit de poluarea orașului. I-am avut ca parteneri pe soră-mea și prietenul ei. Cumva tura asta a fost de cunoaștere. Este important să-ți cunoști partenerii de mers pe munte, să știi ce pot, să le cunoști pasul, ca să nu ai surprize neplăcute. Plănuiam noi să facem și ture mai mărețe cu ei, dar concluzia la care am ajuns n-a fost tocmai în sensul ăsta.

La veterinar ne-a spus că are 3 luni, e subnutrit, are viermi intestinali și are 800 de grame. I-au făcut deparazitare internă și externă, carnet de sănătate și urma să mergem pentru primul vaccin. L-am botezat Teddi. Așa încheiasem articolul precedent, pe care dacă nu l-ați citit, va trebui să o faceți, ca să sune logic acest articol.

Încă din prima seară ne-am luat la revedere de la covor, pentru că Teddi făcea peste tot. Îi pusesem covoraș absorbant, dar se ducea pe el, mirosea și venea pe covorul nostru și acolo făcea. Îl luam, îl puneam pe covorașul lui de fiecare dată și de fiecare dată când făcea prin vreun colț de cameră mi se părea imposibil să îl învățăm ceva. Nu părea să priceapă nimic.

Ne aflam încă în vacanță în Târgu Mureș, (am povestit despre asta în articolele precedente, dar ca să vă faceți o idee era septembrie 2020), mai exact pe un drum de țară când am zărit o mână de blană printre bălării pe șanțul din dreapta a ceea ce se dorea a fi o stradă. În același moment în care mi-au fugit ochii acolo, unchiul lui C. a exclamat „vai, ce cățel mic!”, dar ne-am continuat drumul, spre casa lui, unde urma să înnoptăm. Trecut-au orele și gândul meu rămânea la mogâldeața mică din șanț.

A doua zi pe la ora 13 ne pregăteam să plecăm. Vacanța noastră se încheia, ne îndreptam spre Brașov. I-am sugerat lui C. să oprim să-l căutăm, pentru că tot pe acolo ne întorceam și reținusem exact locul unde-l văzusem. Era fix la îmbinarea asfaltului cu drumul de țară. C. nu-l văzuse și parcă nu-i venea să creadă când i-am spus cât este de mic. Cel puțin așa îl văzusem eu din mașină.

Ziua 5. Sadova – Vatra Dornei – Bistrița

Ziua bună începe cu un răsărit superb! Și chiar superb a fost, întrucât am avut o priveliște genială! M-aș reîntoarce oricând acolo. Am plecat apoi (după ce am mai dormit o tură, nu vă gândiți c-am plecat cu noapte-n cap) spre Câmpulung (vreo 10 km distanță), unde am vizitat muzeul Oului. Mie mi s-a părut interesant, lui C. i s-a părut că toate ouăle arătau la fel. Mno, ce să-i faci, fiecare cu părerile lui. Când am ieșit din curtea muzeului, care e lângă un fel de gară/stație de tren părăsită, mai degrabă, am găsit 2 pisoiași. Le-am cumpărat ceva de mâncare din oraș, ne-am întors la ei și am stat câteva minute privindu-i și jucându-ne cu ei.

Ziua 3. Piatra Neamț – Bacău – Roman

Coborâți de pe Toaca, am sunat la cazare pentru a-l ruga pe domnul de acolo să ne lase cheia pe undeva, pentru că trecuse de mult ora la care ar fi trebuit să ajungem noi. Nu mai voiam o noapte în mașină (pentru că se cerea neapărat un duș, nu pentru că n-ar fi fost mișto), așa că ne-am bucurat când domnul de la cazare ne-a înțeles și ne-a spus că ne lăsase cheia într-un ghiveci din fața pensiunii. Înainte însă am căutat ceva de mâncare și am rămas surprinși să vedem cum pe unele uși scria non stop, dar închideau la 22 (și nu cred că era din cauza pandemiei).

La cazare modest, dar o curățenie exemplară. Trebuie să știți că noi vânasem cele mai mici prețuri, întrucât nu aveam nevoie decât de-un pat și un duș. N-ar fi avut rost să plătim nu știu cât și noi să ajungem doar să dormim seara. În rest nu am stat deloc în cameră, ci ne-am tot plimbat.

Dormitul în mașină, așa cum spuneam în articolul precedent, pentru mine a fost o experiență pe care aș repeta-o oricând. Nu ne-am trezit așa de dimineață precum ne plănuisem, am reușit să intrăm pe traseu în jur de ora 10, după ce am plătit intrarea în parcul Ceahlău, am primit  hartă și ni s-a spus să mergem cu mașina până la Lutu Roșu și să o lăsăm acolo. Apropo, am plecat dinspre Izvorul Muntelui și am ales să urcăm pe traseul nr. 1, urmând să ne întoarcem pe traseul nr. 3 (harta la final de articol).

Nu prea știam multe despre acest traseu, majoritatea articolelor găsite pe net erau despre plecările dinspre Durău, așa că a fost o surpriză și pentru noi. Tot ce îmi amintesc e că am început să urcăm pe-o pantă alături de alți oameni voioși, cu care ne-am tot întrecut pe traseu. Panta aia a scos untul din mine, dar având în vedere că eram acolo cu mulțimea, am ajuns la concluzia că viteza mea pe munte e una destul de decentă și că nu-s așa înceată cum mă cred. Opririle au fost dese, dar de câteva secunde, cât să prindem un respiro mai adânc, având în vedere că altceva în afară de pădure nu aveam ce să vedem.