Ne aflam încă în vacanță în Târgu Mureș, (am povestit despre asta în articolele precedente, dar ca să vă faceți o idee era septembrie 2020), mai exact pe un drum de țară când am zărit o mână de blană printre bălării pe șanțul din dreapta a ceea ce se dorea a fi o stradă. În același moment în care mi-au fugit ochii acolo, unchiul lui C. a exclamat „vai, ce cățel mic!”, dar ne-am continuat drumul, spre casa lui, unde urma să înnoptăm. Trecut-au orele și gândul meu rămânea la mogâldeața mică din șanț.

A doua zi pe la ora 13 ne pregăteam să plecăm. Vacanța noastră se încheia, ne îndreptam spre Brașov. I-am sugerat lui C. să oprim să-l căutăm, pentru că tot pe acolo ne întorceam și reținusem exact locul unde-l văzusem. Era fix la îmbinarea asfaltului cu drumul de țară. C. nu-l văzuse și parcă nu-i venea să creadă când i-am spus cât este de mic. Cel puțin așa îl văzusem eu din mașină.

Am oprit mașina și-am început să ne uităm stânga dreapta. Era pustiu. Am strigat cuțu cuțu și dintr-o bălărie mai mare ca el a venit lătrându-ne un ghemotoc mic mic. Ne-am dus spre el și-a fugit în bălăria care-i era probabil un fel de casă. Probabil acolo se adăpostea noaptea sau de soarele prea arzător. Ghemul ăla mic ne lătra de zor. Cine știe ce frici trăise el acolo și se temea să nu-i vrem răul. L-a ridicat C. și îi intra într-o palmă. Era așa de mic și burta îi era lipită de spate și i se simțeau și vedeau coastele. Ne-am uitat unul la altul și ne-am întrebat ce să facem cu el, dar nu a răspuns nici unul dintre noi. L-am luat în brațe și-am intrat în mașină.

Ne-am întors în Târgu Mureș să cautăm un supermarket ceva să-i luăm de mâncare. Pe drum spre oraș, piticania era la mine pe picioare. Nu m-am gândit o secundă că e plin de purici până când n-am văzut cum roiesc puricii pe blana lui și pe picioarele mele! Vai! Am încremenit instant! C. a tras pe dreapta și-am înfofolit mogâldeața într-o bluză, măcar să nu-i mai văd. Cum i se urcau pe cap, cum îi adunam și-i aruncam pe geam. Până am oprit la Kaufland deja aruncasem vreo 20 de purici pe geam.  Am mers repede și i-am cumpărat un pliculeț de mâncare și după ce a mâncat și a băut apă l-am întins pe mașină și C. l-a despuricat bine bine. În total ne-am oprit pe undeva pe la vreo 60 de purici. Deși nu ajunsesem la vreo concluzie cu privire la ce vom face cu el, ne-am urcat în mașină și-am mai oprit la Sigișoara.

Piticania noastra era adormită, așa că l-am lăsat în mașină și-am mers să mâncăm ceva, apoi ne-am întors, l-am înfofolit într-un prosopel și ne-am plimbat prin oraș cu el în brațe. Era mâncat, băut apă, așa că plimbarea în brațe i-a făcut bine, mă gândesc, că apoi până la Brașov a dormit la mine pe picioare.

Ne-am oprit din nou la supermarket și-am mai cumpărat niște pliculețe și niște covorașe absorbante pentru că mai citisem despre câini și ne așteptam să facă peste tot prin casă. I-am făcut baie în chiuvetă, i-am amenajat o cutie și ne-am pus în gând ca imediat ce se deschid cabinetele să mergem la veterinar (era sâmbătă seara, deci abia luni urma să facem o vizită la veterinar).

În noaptea aia a tot plâns într-una, așa că până la urmă a ajuns să doarmă între noi în pat. Doar așa s-a oprit din plâns. Eu una am dormit extrem de prost, am tot stat cu grijă să nu-l strivesc cumva, mi-era teamă să nu pun vreo mână pe el. Dar oricum dacă dormea în cutia lui, nu dormea de fapt, plângea într-una, așa că nu dormeam oricum nici noi. Măcar doi dintre noi au dormit. Și ghemotocului de blană i-a prins tare bine un somn liniștit și ferit de fricile nopții, căci a doua zi era ca argintul viu.

Mă gândesc deseori la bălăria lui din șanț, dacă-l ascundea bine și dacă el dormea noaptea sau plângea căutând pe cineva care să-l liniștească. Mă întreb ce traume s-or fi născut în mintea lui și câtă singurătate a îndurat. Nu mai spunem de sete și foame.

Când i-am pus pliculeț a doua zi pur și simplu părea că înghite castronul cu totul. Atât de hapsân mânca, parcă nu mai văzuse niciodată mâncare. A dormit mult, s-a trezit când ne-am trezit și noi. Ce liniștit s-o fi simțit. Am ieșit afară cu el, se ținea după noi prin parcare. Nu ne scăpa din priviri, deci cumva ne știa că-i suntem prieteni.

I-am cumpărat ham, de pisici că pentru cât de mic era, nu am găsit de căței, și-am așteptat să mergem la veterinar. Era tare umflat în burtică, parcă înghițise o bilă. Habar nu aveam ce putea să aibă, dar veselia pe care o avea, ne spune că e bine oricum.

La veterinar ne-a spus că are 3 luni, e subnutrit, are viermi intestinali și are 800 de grame. I-au făcut deparazitare internă și externă, carnet de sănătate și urma să mergem pentru primul vaccin. L-am botezat Teddi.

Share: