Dormitul în mașină, așa cum spuneam în articolul precedent, pentru mine a fost o experiență pe care aș repeta-o oricând. Nu ne-am trezit așa de dimineață precum ne plănuisem, am reușit să intrăm pe traseu în jur de ora 10, după ce am plătit intrarea în parcul Ceahlău, am primit hartă și ni s-a spus să mergem cu mașina până la Lutu Roșu și să o lăsăm acolo. Apropo, am plecat dinspre Izvorul Muntelui și am ales să urcăm pe traseul nr. 1, urmând să ne întoarcem pe traseul nr. 3 (harta la final de articol).
Nu prea știam multe despre acest traseu, majoritatea articolelor găsite pe net erau despre plecările dinspre Durău, așa că a fost o surpriză și pentru noi. Tot ce îmi amintesc e că am început să urcăm pe-o pantă alături de alți oameni voioși, cu care ne-am tot întrecut pe traseu. Panta aia a scos untul din mine, dar având în vedere că eram acolo cu mulțimea, am ajuns la concluzia că viteza mea pe munte e una destul de decentă și că nu-s așa înceată cum mă cred. Opririle au fost dese, dar de câteva secunde, cât să prindem un respiro mai adânc, având în vedere că altceva în afară de pădure nu aveam ce să vedem.
La Cabana Dochia am ajuns pe la ora 1. Nu am poposit mult, ne aștepta încă vreo oră până la Vârful Toaca. Oricum era extrem de multă lume, mesele pline, coadă la cumpărat d-ale gurii, așa că am decis să plecăm și să ne odihnim mai mult la întoarcere.
Am început urcarea până la Vârful Toaca. Se merge printre jnepeniș și e un drum foarte fain. E o urcare lină, nu se simte așa cum s-a simțit cam tot traseul. Cred că ne-a luat mai mult de o oră până am ajuns la baza scării. Lume ca pe DN1, atât printre jnepeni cât și pe scară. Trebuie să recunosc că pe mine scara aia m-a fascinat și datorită ei am vrut pe Toaca. Partea proastă e că nu am obținut pozele alea pe care le vedem pe net, căci era full de lume, deci adio scară goală și poze fără oameni. Scara am urcat-o lejer, cu opriri din 50 în 50 de trepte, ca să ne tragem sufletul și să mai privim în spate să vedem de unde-am plecat. În față ce-i drept nu m-am putut uita că mă lua cu amețeli. Nu mai știu câte trepte sunt, dar parcă erau în jur de 500.
Ajunși în vârf, ne-am așezat pe niște bolovani și-am admirat priveliștea. Care e superbă! Doar că mai trebuie să te cațeri un pic de tot ca să ajungi chiar sus sus, în locul unde e plăcuța de semnalizare a vârfului. Am stat cred că vreo jumătate de oră, apoi cumva grăbiți de ceas, am hotărât să ne întoarcem. Se coboară mai ușor decât se urcă, asta e clar! Doar că poate apărea o ușoară senzație de amețeală dacă stai prost cu înălțimile.
Am ajuns la cabana Dochia și-am stat vreo 20 de minute, timp în care ne-am mai consultat cu harta și-am hotărât dacă să ne întoarcem pe traseul 3 sau tot pe 1, căci îl știam și cunoșteam timpul în care vom ajunge la mașină. Dar cum nu ne place să ne întoarcem pe același drum, am ales traseul cu nr 3 și-am plecat în pas grăbit. Vreo 10 minute am mers în spatele unui cuplu și chiar mă bucuram că n-o să fim singuri pe traseu. Dar ei au oprit la un loc de campare și probail își desfăceau cortul. Așa că am rămas singuri.
Traseul a fost destul de abrupt, a fost mult de coborât, dar ușor, căci erau balustrade amenajate să te poți ține și chiar lanțuri sau funii parcă, unde valea era abruptă. Începuse să se întunece și deși aveam lanternele cu noi, am făcut un mic popas în Poiana Maicilor și am sunat la salvamont ca să obținem niște informații cu privire la timpul pe care îl mai aveam de parcurs căci mașina era departe și cumva era mai ușor dacă știam cât mai avem. Mai aveam în jur de o oră până ieșeam la șosea. Oricum am mers în pas grăbit căci eram singuri și chiar nu voiam să facem cunoștință nici cu vreun urs, nici cu vreun mistreț.
Partea proastă a acestui traseu și cred că e general valabil pentru traseele ce urcă/ coboară spre/dinspre Toaca e că pe plăcuțele de semnalizare nu există timpi. Ți se spune doar denumirea locului în care te afli și cam atât. Și cred că ar ajuta foarte mult dacă ai știi și cât mai ai de mers. Desigur, că timpul ăla nu e fix, în funcție de condiția drumețului, dar așa, estimativ te ajută foarte mult.
Era deja seară când am ieșit la șosea și după ce ne-am orientat în spațiu am ajuns la concluzia că până la mașină mai avem o oră de mers. Cel puțin asta era concluzia mea. C. însă susținea că imediat ajungem, mașina e la două curbe mai sus. Drumul e o pantă continuu, cu multe curbe, așa că am început să urcăm. O curbă, 2 curbe, 3 curbe … o oră mai târziu și multe alte curbe ajungeam la mașină. Deși mie îmi venise fantastica idee să oprească o mașină care urca și să meargă el să ia mașina, urmând ca pe mine să mă adune de pe stradă, nu domne, lasă că acu ajungem. Când a ajuns la concluzia că am dreptate și că mașina e la kilometri depărtare, deja nu mai circula nicio mașină.
Ideea e că era ora 21: 30 când m-am aruncat pe bancheta mașinii și-am zăcut 5 minute. Fusese cel mai lung traseu de până atunci. Și prima oară când ne-a prins noaptea. A doua idee e că dacă lăsam mașina unde plătisem intrarea în parc, la întoarcere nu mai mergeam atât pe jos. Dar la dus am fi urcat mai mult. Deci nici nu știu cum ar fi fost mai bine. Ora aia până la mașină m-a istovit psihic, cred că a fost cel mai lung drum. Mă rog, normal că n-a fost cel mai lung drum făcut pe jos, dar așa părea atunci. Picioarele începeau să meargă pur și simplu, nu mai gândeam, nu mai vorbeam, nici nu mai realizam unde sunt. Obosisem așa de tare că 1 minut dacă mă așezam pe jos, probabil acolo rămâneam. Nu mai îmi păsa nici că suntem pe un drum în jumatea pădurii, că pot să iasă vietăți la stradă, că era beznă în jurul nostru, tot ce voiam era să mă ia cineva de acolo și să știu că nu mai trebuie să merg.
Ala a fost momentul în care am înțeles ce înseamna epuizare fizică/psihică, pentru că tot urmăream postări de la Salvamont Bușteni în care precizau că din cauza epuizării, mulți turiști solicită ajutorul. N-am crezut că se poate ajunge în halul în care să nu mai poți pur și simplu.
A fost cel mai fain traseu făcut. Cu pădure, cu urcuș mediu spre dificil aș spune eu, cu cabană, cu jnepeniș, cu coborâri abrupte, cu scară, cu de toate! Aproape 10 ore pe-un traseu de aproximativ 15 km și ~1000 m diferență de nivel. Nu știu dacă e mult sau puțin, știu doar că pentru noi a meritat toat oboseala.
Teoretic în seara aia trebuia să înoptăm în Piatra Neamț. Găsisem cazare la o pensiune/casă și trebuia să ni se predea cheia până la ora 20. Practic imposibil.
Pentru informații legate de trasee: https://www.ceahlaupark.ro/trasee-turistice/
