Gesturi și bucurii. Oameni mici și mari.

Știți că există pe Youtube tot felul de experimente sociale filmate de diverși oameni cu scopul de a afla gradul de umanizare și empatie al semenilor noștri? Eu știu, că dacă nu știam nu vă spuneam. Și mă și uit, că-mi place să văd ce fel de oameni se învârt în jurul meu. De multe ori rămân dezamăgită, de multe ori mă gândesc că aceeași reacția aș avea-o și eu, de multe ori nu înțeleg de ce nu face nimeni nimic.

Consider că uneori contează orice gest oricât de mic ar fi el, pentru că un gest mic poate aduce un zâmbet într-o zi în care chiar ai nevoie de unul. Iar uneori gesturile astea mici pot fi făcute de oameni la care nu te aștepți. Nu pentru că-i cunoști și știi că nu le stă în caracter, ci pentru că de multe ori asociem înfățișarea cu caracterul, într-un mod greșit.

Eram într-o zi într-unul dintre puținele parcuri ale orașului. Așteptam pe-o bancă în timp ce priveam un bătrânel care abia mergea. Se oprise să-și tragă sufletul și în cele câteva secunde de răsuflu, a admirat florile de lângă potecă. Știu că le-a admirat, pentru că l-am auzit vorbind singur și l-am văzut apoi că se întoarce spre mine și-mi spune că sunt frumoase și foarte colorate. I-am zâmbit și i-am zis că într-adevăr sunt foarte frumoase. Apoi a plecat. Din toți oamenii care au trecut pe lângă acele flori, mai bine de jumătate nu și-au aplecat privirea spre ele. Niște banalități probabil, ar spune unii.

Dar nu despre asta vreau să vă povestesc. După ce bătrânelul a plecat, prin jurul meu am început să observ doi copii, o fată și-un băiețel, cu trotinete, plimbându-se de colo colo. La un moment dat s-a auzit o bușitură, iar când m-am uitat copila își ridica trotineta de pe jos și se chinuia să-și stăpânească lacrimile. Până la banca unde aveau lucrurile a mers pe lângă trotinetă și s-a șters tot timpul la ochi. Era vizibil că o doare, după cum mergea și mai ales că se vedea pe genunchii și coatele ei că șterpelise zdravăn cimentul. Foarte aproape de locul în care căzuse era parcată o mașină de jandarmerie, cu vreo 5 jandarmi pe lângă.

Am urmărit fetița câteva secunde cu privirea, mi-a părut rău că nu aveam absolut nimic la mine, doar telefonul și cheile, așadar nu aveam cu ce s-o ajut, când văd că unul dintre jandarmi se îndreaptă spre ea. Inițial am crezut că se duce să bea apă de la țâșnitoare, aceasta fiind situată chiar lângă banca pe care se aflau cei doi copii. Un om cât un munte, probabil în jur de 2 metri. O privire destul de aspră, nu inspira absolut deloc prietenie sau duioșenie. Îl văd pe om că se așază pe vine, lângă fată, scoate din buzunar o pereche de mânuși chirurgicale și ceva plasturi probabil. O spală pe picioare, pe mâini și îl aud zicându-i că nu-i poate pune plasturi, mai bine să dezinfecteze. O ia la mașină unde scoate trusa și după câteva minute cei doi pitici revin voioși la bancă. Fata e mult mai veselă, are bandaje pe coate și genunchi și cei doi încep o mică discuție pe subiect:

-Abia aștept să vada și mama!

-Da, foarte tare! Te-a bandajat jandarmeria! Dar știi ce înseamnă jandarmerie? o întreabă băiatul.

– Nu știu, dar e ceva important cred.

– Jandarmeria e poliție mai mică. 

Au început să râdă, și-au luat trotinetele și-au reînceput plimbarea. Ce minune a făcut omul acela cu gestul lui minunat, nu? Cu 10 minute în urmă era un copil ce plângea pe bancă, jelindu-și juliturile, acum se zbenguia în parc bucuroasă că a bandajat-o un jandarm.

Știu că am zis o prostie, când am zis că asociem aspectul cu caracterul. Și mai știu și că l-am judecat greșit, deși nu l-am judecat, dar m-am gândit câteva secunde, uite băi câta omul și cum s-a dus el să vadă dacă fetița e ok. Nu mă înțelegeți greșit, dar era genul de om care te face să te simți un pic intimidat, doar prin simplul fapt că e mare. Și te uiți la el, mai ales când ești așa de înalt ca mine, de un metru  64 când îmi stă părul sculat, 62 când măsori corect  dându-ți capul de tot pe spate de parcă vrei să privești cerul. După cinci minute de conversație probabil ai nevoie de-un masaj la gât, asta dacă mai poți să revii în poziție normală.

Și mai zic asta și pentru faptul că el, bărbat s-a dus să vadă ce și cum. Și da, poate a făcut asta pentru că avea o trusă de prim ajutor la îndemână, dar în jurul copilei erau câteva zeci de mame cu copiii după ele și cu ditamai papornițele în care sunt convinsă că se găseau ceva plasturi sau câteva șervețele cu care să-i curețe sângele. Dar nu s-au obosit, ci doar au privit. Ca și mine de altfel. Dar măcar eu nu aveam absolut nimic la mine. Și nu, cheile pe care le aveam nu erau de la mașină, unde sigur că exista o trusă, ci de la bloc.

Gestul omului a fost de nota 10. Bucuria bătrânelului a fost și ea tot de nota 10. Cred că au fost cele mai umane gesturi pe care le-am întâlnit în ultima perioadă și de care aveam nevoie.