Încerc să termin un articol despre munte de cinci zile cred. Și nu-mi iese. M-am împotmolit la faza cu căutatul numelor pentru flori, căci durează tare mult și parcă nu am tragere de inimă. Asta v-am zis așa, ca deschidere. Ilogic, știu. Ideea e că oricât am încercat să termin ceva, dacă nu am starea necesară, nu iese. Așa că m-am gândit să vă povestesc altceva.
Cu articolul ăsta nu încerc să jignesc pe nimeni, vreau să fie clar de la început. Bun, acum că ne-am lămurit și clarificat, eu zic să vă întreb ceva. Eu sunt singura persoană care atunci când intră într-un magazin mai micuț, dar nu din ăsta de cartier, hai să zicem un butic din ăla cu accesorii, cu suveniruri, etc, în care nu mai sunt și alți clienți, se simte prost? Sper că nu. Parcă mă simt urmărită din toate părțile de vânzător și culmea e că în cele mai multe cazuri, fix asta face. Stă acolo la tejghea și se uită la tine. De multe ori evit să intru când sunt singură și văd că nu mai e nimeni pe acolo. Din motivul ăsta. Sunt ciudată? Oi fi.
Am descoperit acum ceva vreme un magazin superb cu de toate. De la rechizite, până la margeluțe. Este un magazin cu articole pentru hobby-uri în special. De la pictură, accesorii handmade, până la cusut, croșetat. Orice. Absolut orice. Prima oară când am intrat eram împreună cu C. Ne-am pierdut imediat printre raioane, uimindu-ne de ceea ce puteam găsi. Nu știu dacă pe fața noastră se citea că suntem de la țară, ori că suntem pierduți în spațiu, dar imediat în spatele nostru a apărut o femeie. Am crezut că e tot clientă, așa că m-am lipit de raft ca să poată trece de mine. Cel puțin asta am crezut că vrea să facă. Am stat așa câteva secunde, însă femeia nu voia să treacă. M-am uitat mai bine la ea (și ea la mine) și am văzut că poartă ecuson. Oh, ok, e genul ăla de personal din magazin care se bagă în sufletul tău fără să-i ceri.
Ne-a întrebat dacă avem nevoie de ajutor, i-am răspuns că nu. Am crezut că am pronunțat NU-ul ăla destul de clar, dar se pare că nu a priceput o iotă, căci oriunde mergeam femeia era după noi. Noi făceam cinci pași în față, ea făcea doar trei, dar îi făcea.
Când am ieșit de acolo, mi-am zis că oricât de frumos ar fi fost în magazin, din cauza politicii ăsteia tâmpite pe care o au, n-am să mai intru niciodată. Situația asta mi se pare mai nasoală decât aia în care ești singur într-un magazin și se uită la tine vânzătorul. Acolo măcar stă după tejghea. Ei bine, ieri am căutat prin cinci mercerii un lucrușor, pe care știam sigur că fix la magazinul ăla am să-l găsesc, dar am zis că totuși trebuie să existe în mercerie. N-a existat, așa că mi-am luat inima în dinți și a trebuit să intru din nou acolo. Pentru a doua oară. Înainte să plec de acasă mi-am spălat părul. Am zis că poate dacă am să arăt a om (nu mai țin minte dacă prima dată arătam a om, tind să cred că nu) am să trec neobservată. Chestia este că înainte trecusem pe la Auchan și în momentul în care am intrat în magazin, aveam o plasă în mână.
Oameni buni, când am deschis ușa, erau trei madame care stăteau pe acolo. În două milisecunde le-am văzut privirile îndreptate spre plasa mea și parcă s-au schimbat la față. Se albiseră, pe cuvânt! Și-au aruncat subtil o privire (sau poate nu chiar așa subtil, de am reușit să mă prind), au dat din cap una spre alta, până s-a tras lozul și am primit un minunat ghid de magazin. Am crezut că prima oară a fost o excepție, dar deja era a doua oară, deci tind să cred că asta se întâmplă mereu. M-am uitat în jurul meu și mai erau doi oameni. Și ei primiseră o umbră, la fel ca mine. Cât am stat acolo au mai intrat și alții și pentru fiecare se găsea câte o altfel de umbră. De unde apăreau atâtea angajate, habar nu am, dar mai vedeam că iese câte una și mă gândeam că încă un nefericit le-a trecut pragul.
Niciodată nu m-am simțit mai penibil. Oriunde mă duceam era după mine. Era lângă mine. Îi simțeam respirația în ceafă. Nici dacă ieșeam cu câinele la plimbare, nu ar fi stat așa aproape de mine. Înțeleg că sunt multe chestii care pot fi băgate în buzunar fără problemă, dar chiar așa? Sunt și alte o sută de mii de camere care te văd din toate unghiurile, de ce nu stai lipită de ecrane să vezi cine ce face, în loc să stai lipit de om la propriu. Când m-am dus la casă să plătesc atât de tare se uita la punga aia, că m-am enervat și am întrebat-o dacă vrea să vadă ce am acolo. S-a uitat cruciș la mine, mi-a dat restul și am ieșit plină de nervi. Probabil s-a simțit prost, dar nu-mi pasă. Cât am stat acolo m-am simțit tratată de parcă scria pe fruntea mea atenție! Fur din magazine!
Din păcate, probabil voi mai ajunge în acel magazin, căci e tare la îndemână ca distanță. Dar înainte cred că voi lua ceva calmante 😀
sursă foto: https://udaipurtimes.com/garments-worth-4-lakh-rupees-stolen-from-a-shop/
Cam ciudată politică, ai dreptate. Nu m-aş simţi deloc confortabil nici eu. Ok, înţeleg, vine o dată, te întreabă şi te lasă-n pace. Nu ştiu ce să zic, sincer. Vorba ta, sunt camere, nu trebuie să-mi dai de înţeles că mă bănuieşti. Data viitoare, dacă mai stă aşa pe urmele tale, îi spui că la ieşire o laşi să te percheziţioneze, o laşi să facă ce vrea ea, numai să te lase-n pace, că te sufocă. 😀
Cred că am să fac pe nesimțita și am să-i zic că dacă am nevoie de ajutor, o să o chem. Nu-i nevoie să piardă timpul după mine. Dar da, e o idee cu percheziția :)) Îți dai seama? Asta ar mai lipsi.
Te inteleg perfect. Se intampa si se va mai intampla, poate. N-ai decat sa-i ignori. E destul de greu de suportat. 🙁
Când stă după tine, de-i simți respirația, parcă nu poți să ignori 😀
Ai dreptate. 😬
Cel mai sigur ele sunt puse să urmărească, asta le cere patronul, asta fac, iar acest lucru tot din cauza oamenilor se întâmplă decât să li se i-a din salar, mai bine… devin umbre.
Poti incerca să le ignori, fac parte din peisaj, până la urmă este important să gasesti ceea ce cauți. Sunt magazine mari, că Dedeman de ex., dai cu arcul și nu găsești unul printre rafturi .
Știu și sunt conștientă că nu stau ele de nebune dupa clienți, dar mi se pare că e inconfortabil și lipsită de bun simț atitudinea asta. 🙂
Povestită așa, părea doar o întâmplare nostimă și chiar m-am amuzat în timpul lecturii. Dar îmi dau seama de stările reale din timpul pățaniei. Desigur, femeile acestea nu se transformă în „umbre”, de plăcere. Sunt puse, chiar silite să o facă prin amenințarea că ce lipsește, li se oprește din salariu. Care o fi și el destul de modest. Spun asta ca să aveți compasiune pentru ele, în loc de iritare. Dar personal, nu le aprob și nu le scuz. Chiar așa? Ce te costă frate, un zâmbet? Un comportament demn și decent? Știu că e o scuză cvasigenerală a angajaților din România, Suntem ursuzi și nesuferiți că avem bani puțini. Dar omenia ta este în propria fire, nu în portofel. Dar tot șeful rămâne însă problema acelui magazin. Aș cere să vorbesc cu el și i-aș spune verde, în față: Domnule! Magazinul îmi place, dar maniera de marketing, ba! Pentru că mă simt simt jignită de urmărirea asta fățișă a angajatelor dumitale…Eu nu sunt hoață!
Să știi că mai departe un pic este tot așa un magazin, plin de personal, care vine doar la cerere să ajute. Și e fix la fel, cu tot felul de chitibusuri care pot fi bagate-n buzunar fără problemă.
În plus, hai ca pe fetele care stau printre rafturi le înțeleg, dar la case sunt unele de-a dreptul pline de sictir, îți aruncă restul ca la ultimul om. Am văzut că mai mulți au părerea asta, sunt multe review-uri negative…