O cameră cu pereți albi. Din când în când, câte o dungă neagră traversează elegant lăsând senzația de crăpătură în zid. Nicio deschizătură, nicio fereastră, doar nepăsare. Liniște ca-n mormânt și-un aer aproape de nerespirat. Din mijlocul tavanului coboară pe o ață plăpândă un mic păianjen. Se lasă ușor, parcă simțindu-se urmărit, până la jumătate, apoi dispare. Parcă nici n-a fost acolo. Unu-doi, unu-doi, se numără dungile negre și rușinate se preling pe podea.

– Unu-doi, unu-doi, se numără dungile, șoptește Elon. Unu-doi, unu-doi. Oare ce caut eu aici? Captiv în propriul coșmar. În camera de un alb imaculat, fără ferestre, bărbatul stă întins pe podea. Ascultă murmurul dungilor în liniștea apăsătoare și zâmbește. Ar vrea să strige, dar știe că nu-l va auzi nimeni. În coșmarurile lui întotdeauna e singur și captiv. Nu iubește oamenii și nici nu cunoaște iubirea.