Viața cu-o soră, la curte, cu 3 câini.

Cinci și-un sfert dimineața, o senzație de sete și un somn prea dulce ca să bag de seamă senzația. De obicei când mă trezesc noaptea îmi ia ceva până adorm la loc, așa că am făcut repede un calcul mental și am constatat că mai bine beau apă ca să am timp să adorm până se trezește soră-mea, că apoi dus îi somnul meu la vale … Așa că beau, mai verific încă o dată ceasul, închid ochii, îmi așez perna mai nu știu cum, trag pătura de tot și nici n-apuc bine să îmi doresc să adorm că începe să sune. Alarma, aia de cinci jumate.

Sor-mea părea să nu fi băgat de seamă că pentru ea sună miraculoasa sirenă-a telefonului, așa că îi dau un ghiont în spate să se trezească și să închidă. Mă bombăne c-am trezit-o (eu!!) și îmi zice că mai doarme până la șase. După încă patru alarme se făcu șase, iar eu eram în toiul fericirii că în sfârșit se trezește și începe zumzăiala oficială, dar nu mai conta nimic, eram dispusă să mă fac că nu aud nimic și să dorm, asta după ce toată noaptea am dormit vreo 3 ore.

Cu gânduri pașnice mă întorc pe parte-ailaltă și îmi văd de treabă (sună fain, așa-i?). Dar cum niciodată socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, două minute mai târziu începe să latre câinele nr 1. Lătrat cred că e mult spus, mai mult e o chițăială, parcă ar fi soprană. O iubesc cel mai mult pentru că are locul preferat de unde să latre, că doar nu o lătra așa, pe unde apucă, prin toată curtea, să trezească vecinii. Nu. Ea doar pe noi vrea să ne trezească, pentru că latră fix sub fereastră. Nu se sinchisește să latre la gard, nu, ea sta tolănită pe scări și latră. Ca orice câine de altfel, nu? După ea începe lătratul nr 2. Ăsta după cum se aude e la poartă. Mă gândesc că trece cineva pe drum, și mă rog să nu cumva să înceapă lătratul nr 3 că e pericol de nesomn. Câinele ăsta latră la orice, la muște, la covoare scoase la periat pe sârmă, la perdele întinse să se usuce. Ba chiar a lătrat și la omul de zăpadă pe care l-am făcut în ianuarie.

A oprit unu cu o mașină la noi la poartă, o aud pe soră-mea. Ce o face la ora asta? Că totuși e șase și un pic. Sper că nu începe aia să latre, că și așa mă doare capul. Nici n-a terminat bine propoziția că s-a auzit o duduială în curte, de parcă ar fi început cutremur și un lătrat gros, apăsat s-a alăturat celor două.

Să vă mai spun că încă latră? (e nouă și cinci) Nu continuu, dar mai mult de 10 minute nu tace. Ăla cu mașina s-a dovedit a fi un șofer pe mașină d-aia antică cu burduf care s-a stricat fix în poarta noastră.

pauză. E unșpe și treișpe minute. Am întrerupt articolul pentru o vizită la supermarket. În ciuda zilei ăsteia posomorâte, cu cer înnorat și picuri timizi, am băgat de seamă că se putea și mai rău. Dacă vă întrebați ce face nenea cu mașina, vă spun să stați liniștiti că tot acolo e. Nemișcat. Ba mai mult s-a scurs și o pată de ulei (probabil?!) fix în fața porții. Și da, zic că se putea și mai rău pentru că ce-ar fi fost dacă ar fi fost oprit în fața garajului? Cum mai ieșeam eu cu mașina? Norocul meu și-al lui (că oricum are frigiderul plin, dar presimt că ar mai fi avut nevoie de încă unul) e că s-a poticnit vechitura la vreun metru de porțile de la garaj.

Partea și mai faină e că și câinii s-au plictisit și au amuțit și e așa liniște. Doar huruituri de motor care moare se mai aude din când în când. Dar e semn bun. Măcar pornește pentru 3 secunde. Mă duc să-mi fac a doua cafea și să iau micul dejun, în timp ce-mi gândesc articolul pentru vacanțe speciale. Să vezi atunci liniște…