Probabil că nu vă mai amintiți dar acum ceva vreme într-un articol povesteam cum am ratat intrarea pe traseu în Măgura Codlei (pentru curioși aici este întâmplarea). Ei bine, traseul l-am făcut până la urmă, a doua zi de la ratare, pentru că … de ce nu?

Citisem pe net articole despre vârful Codlea, unii ziceau că-i ușor, alții că nu-i așa ușor cum pare. Eu nu zic nici că-i ușor nici că-i greu, zic numai că depinde de fiecare. Dacă gâfâi până la etajul 4 atunci nu te aștepta să zbârnâi până în vârf că nu o să fie deloc așa, dacă ești împiedicat și dai cu stângu-n dreptul din 2 în 2 metri atunci o să fie nasol pentru tine. Dacă n-ai mâncat nimic toată ziua și te gândești tu că ar fi o idee bună să te avânți într-un urcuș destul de … „urcător” e din nou o idee proastă și probabil ți-ai dori să mânânci și frunze pe toată durata traseului.

Așadar traseul începe cu  o panoramă faină de tot asupra orașului. Sunt câteva case acolo (în acea poiană), dar noi am lăsat mașina fix pe iarbă încă verde pe atunci. Deși era destul de neclară priveliștea, era un soi de ceață, am făcut câteva poze, după care am pornit spre pădure, călăuziți de cele 2 triunghiuri, roșu și albastru. La început e așa o plimbare ușoară prin pădure. Nu am dat de nimeni care să mai urce, doar de 2 nenei ce luau lemne cu căruța. Bine, erau undeva foarte foarte jos, în depărtare, dar când am vrut să fac poză, i-am zărit.Am ieșit apoi într-o potecă tare interesantă. În stânga și-n dreapta numai uscăciuni, ba chiar mi se pare că am zărit ceva coarde de mure și zmeură. Cred că vara e tare interesant să mergi pe acolo, când totul se umple de verde, dar totodată cine știe ce lighioane își fac cuibul prin toată frunzărimea aia 😀

Intrăm înapoi în pădure și dăm piept cu-o urcare pe care eu, la kilogramele mele am simțit-o destul de tare. Bine, asta și greșeala noastră, căci am luat-o chiar în plin așa, puteam să urcăm pe sus, nu prin vale. Pe acolo a fost destul de nasol, terenul nu era drept, erau șanțuri pe care nu le vedeam, din cauza frunzelor multe și aluneca foarte tare.Indicatoarele sunt în stare foarte bună, cred că erau proaspăt vopsite, căci pe unii copaci se mai vedeau urme vagi ale vechilor indicatoare. Când am ajuns la o răscruce, uitându-ne puțin împrejur am reperat foarte ușor triunghiurile, așa că am cotit la dreapta. Cred că și stânga tot acolo ducea, dar mai pe ocolit, deși nu garantez. Eu eram tare bucuroasă căci auzisem niște voci, nu știu de ce nu-mi place să mă aflu singură prin pădure, oricât de nepericuloasă e ea. (Deși nu eram chiar singură, eram doi). Vocilea alea s-au dovedit a fi doar în capul meu, căci n-am întâlnit țipenie de om pe drum.

 

Am ieșit din nou din pădure și am ajuns într-o zonă tare contrastivă. Pe-o parte bălării, iar undeva în spatele lor muntele, îmbrăcat în hăinuțe de toamnă, iar de cealaltă parte copaci goi, înalți și tare chei. Printre ei pământul era așa gol și uscat, parcă era un peisaj selenar. Dacă ai fi dat copacii la o parte chiar ar fi fost un peisaj selenar. Asemănător cumva cu Vulcanii Noroioși. Din nou, vara cred că e superb peisajul. Am părăsit și această zonă și am ajuns la un indicator, care ne anunța că mai avem 50 de minute de mers până la Cetatea Neagră. Nu mai știu cât am făcut până acolo, dar parcă nu au fost 50 de minute, ci mai puțin. Tot indicatorul ăla ne anunța că mai avem jumătate de oră până în Poiana lui Sulică. De ce o fi numită așa, habar nu am, dar e frumos acolo. Fân și iarbă verde, iar undeva în stânga o casă. Părea locuită, erau lemne stivuite în curte, erau ceva haine pe sârmă afară, deci acolo locuia cineva. La o oră de mers până la civilizație, acolo în inima pădurii locuia cineva.

Când am ajuns la Cetatea Neagră am dat de niște ruine, nu prea interesantă dacă mă întrebați pe mine. Nu zic că nu se merită drumul până acolo, zic doar că îs niște ruine. Și-o poveste scrisă pe-un panou, pentru cine e interesat de istorie. Poze nu prea am făcut, că 1. nu mă pasionează ruinele decât dacă-s arătoase și 2. se înnorase rău afară, începuse un vânticel destul de puternic și câțiva stropi de ploaie. Așa că n-am stat prea mult pe gânduri și-am luat-o la pas, că până în vârf mai era destul și oricum tot destul era și dacă ne întorceam.

Până în momentul ăsta urmasem triunghiul albastru (de cel roșu ne despărțisem la o răscruce). De la Cetatea Neagră până în vârful Codlea am urmat punctul roșu. Ei bine, dacă ruinele au fost dezamăgitoare, pentru traseul marcat cu punct roșu a meritat să ajungem acolo. E traseu de creastă, dacă putem vorbi de așa ceva în Măgura Codlei. Dar da, se merge pe creastă, pe stâncă și e destul de alunecos dacă mai și plouă. Plus că a fost destul de incomod din cauza că erau multe uscăciuni care ne tot intrau ba în ochi ba în gură și trebuia practic să ne furișăm printre și pe sub ele. Cred că vara când sunt toate verzi e tare nasol să o iei pe acolo.

Este interesant tare cum găsești și pădure  și stâncă pe un munticel așa mic. Din nou nu mai știu exact cât am tot ținut-o pe stâncă, căci a trecut ceva vreme de atunci până acum, când scriu, dar știu că am ajuns undeva unde eu una m-am ajutat de mâini ca să mă cațăr și mi-am dorit să fi luat mai multă mâncare la mine. Ploaia ne lăsase, așa că am luat o pauză bine meritată și-am mai verificat harta să vedem cât mai avem.În vârf ne aștepta România! Frumos desenat și aflat într-o condiție bună marcajul era o hartă. De acolo nu prea am văzut nimic, fiind mult stufăriș (uscat, dar totuși a acaparat tot peisajul) și încă foarte înnorat. Drumul de întoarcere l-am ratat. Am ținut-o înainte după indicator, dar ne-am întors până la urmă la Vârf să-l căutăm pe cel bun. Pe timp de vară mi-e greu să cred că găsește cineva traseul bun, căci marcajul e destul de slab și abia l-am găsit. Apucasem bulina albastră, dar din nou ne-am întors când am văzut că starea marcajului e tare proastă, afară aproape se însera și ne-am dat seama că nu prea am mai fi văzut.

Am pornit așadar pe triunghi roșu și am început să coborâm drastic prin covorul de frunze care ne făcea s-o luăm la vale alunecând. M-am felicitat că îmi tăiasem unghiile cu o seară înainte, căci degetele mele erau varză în coborâre. Unghii îmi mai trebuia. Am coborât în serpentine și parcă pe acolo am dat de-o frânghie care ne-a ajutat să nu o luăm la sănătoasa, la vale. Cam abrupt pentru mine, chiar m-am bucurat că nu am urcat pe acolo.

Bineînțeles că am și luat o căzătură, căci frunzele și picioarele mele împiedicate n-am făcut pereche bună și m-am trezit alunecând. Am ajuns jos, înapoi pe drumul pe care venisem. Am decis să nu o luăm iar pe acolo, căci nu ar fi avut farmec deloc și totuși să abordăm bulina aia albastră pe care nu o alesesem sus. Afară se întunecase, marcajul tare rar și foarte șters, dar lanternele telefoanelor și-au făcut treaba și după n-șpe mii de povești (pe care mi le-am făcut eu în cap) am ajuns sănătoși înapoi la mașină.

cetatea neagra, magura codlei

 

 

 

Share: