Se pare că am devenit un om delăsător. Nu am reușit să mai scriu nimic în ultima vreme, deși zilnic am intrat pe blog și m-am gândit la el și la voi. Am citit postările voastre, chiar dacă nu am lăsat niciun semn. Am simțit din plin singurătatea și neputința de a exprima ceea ce simt. Am simțit nevoia de a urla toată durerea care s-a strâns în mine, însă am sfârșit înăbușind-o. Într-o zi am să clachez, simt și asta. Nici nu mai știu de când nu am mai scris. Mi-a lipsit. Am avut însă și zile bune. Vreo 4, ce-i drept. Și nu am avut niciun merit eu pentru asta. Au fost zile în care am intrat în contact cu natura, cu pădurea, cu florile și cu un om. Un singur om mărunt mi-a înseninat cerul și m-a încărcat de energie. Am să vă povestesc, promit.

Între timp am ajuns de urgență la dentist, de care am fugit vreo 4 luni, păcălind durerea cu tot felul de pastile și chestii băbești, de la cuișoare, la sticle cu apă ținută pe obraz sau la creme cu efect de înfierbânțeală. A fost groaznic, însă durerea pe care am simțit-o vreo săptămână  și care nu mai trecea cu nimic, când efectiv simțeam cum îmi bubuie capul cu tot cu ureche a fost și mai groaznică.

Și ca să închei seria oamenilor cu halate, am ajuns și la urgență cu-o durere de rinichi pe care n-am băgat-o în seamă până ce n-am mai putut să merg. Și asta chiar m-a speriat. Pașii până la mașină și apoi până la secția de triaj parcă au fost pe cioburi făcuți. Am bifat o infecție urinară urâtă și-o perfuzie, căci de aia nu mai avusesem parte până acu. Mi-a luat durerea cu mâna. Nu sunt omul care se plânge la cea mai mică durere, nu sunt omul care ia pastile pentru orice, dar de data asta chiar n-am suportat.

Mi-am tot zis că o să încep să alerg, însă nici asta n-am făcut. Încă îmi spun asta și-mi spun că voi repara tot ceea ce am stricat din cauza problemelor mele la mansardă, însă nu-mi găsesc puterea. Am înțeles însă că trebuie să învăț cum să fiu singură, cum să mă iubesc eu pe mine, căci dacă eu nu o fac, nimeni nu o va face. Am înțeles și că e o mare prostie să te destăinui unui om, oricât de mult crezi tu că e dispus să te asculte și să te înțeleagă. Nu te va înțelege decât până la prima cotitură când va fi dispus să te judece pe baza a ceea ce știe tot de la tine. Ți-o faci cu mâna ta.

Încă îmi spun că trebuie să rearanjez blogul, că am o categorie de scos, că am tone de poze de editat și sortat, că am de scris despre niște ieșiri faine în natură, că am de scris o altă tone de rețete, pe care bineînțeles că le voi uita modificările făcute până vor ajunge pe hârtie, modificări pe care bineînțeles că nu le-am și notat, căci mereu mă bazez pe memoria mea ce parcă mă lasă de pe-o zi pe alta.

Și iată-mă singură, într-o cameră goală, cu geamul deschis, ascultând ploaia și delirând un articol hibrid, probabil ilogic, probabil haotic. Și nu aveți decât să mă judecați. Să-mi spuneți că o iau razna, că m-am pierdut pe drum, că am nevoie de ajutor. Știu, aveți dreptate. Dar mai bine nu-mi spuneți nimic din toate astea, ci povestiți-mi cum vă găsiți pe voi înșivă atunci când vă pierdeți.

 

Share: