Un bărbat, o fată, o insulă pustie – Uirebit – fragment literar

Vacile nu plâng

Spre sfârșitul lui martie totul începuse să înverzească. Mugurii copacilor se umflaseră, apoi au făcut explozie. Natura înnebunise… doar culori și zumzet de albine peste tot!

Căcat!

Paradisul de la marginea orașului nu mai trezea în mine nici un ecou. O nemulțumire tot mai surdă urca încet în mine, în piept… apoi în cap. Pastilele mă ajutau să fiu calm, doar atât! În mine era un gol.

Și, fiindcă tot veni vorba de piept, țigările deveniseră istorie! Nu știu prin ce minune, dar, de când pusesem mâna pe Biblie și jurasem, nu mai simțeam deloc pofta mistuitoare de nicotină. Nici măcar cafea nu mai beam; îmi făceam în fiecare dimineață un ceai de sunătoare.

În rest, muncă! Întotdeauna găsești ceva de făcut la o fermă.

Prin aprilie, starea mea sufletească devenise de tot căcatul. Eram un mort viu. Munceam, mâncam… răspundeam la întrebări. Un mort fals!

Devenisem mai puternic pentru că munceam ca un bou. Eram în priză tot timpul. Știam că dacă aș fi stat degeaba fie și-un singur moment, aș fi clacat imediat. Încercam din răsputeri să joc rolul țăranului fericit și dădeam reprezentații în fiecare zi, dar nu reușeam să-i păcălesc decât pe ceilalți. Era bine și așa; n-aveam niciun chef să mai văd un balamuc pe dinăuntru.

Într-una din zile, mi-am dat seama brusc că… ceea ce era prea mult era prea mult! Gata, se terminase!

I-am dat de mâncare mamei. Era tot mai slăbită și rareori ieșea din casă.

Apoi m-am dus și am mângâiat-o minute în șir pe Nas Rece. Uitase de povestea aceea urâtă! Câinii nu sunt ranchiunoși! Memoria lor scurtă îi ajută să uite tot răul. Nas Rece era din nou o cerșetoare de iubire. Am strâns-o în brațe și am pupat-o pe bot. Îi puțea gura.

– Te iubesc, băi, vaco! i-am spus copleșit de dragoste. Doar tu mă accepți în curtea asta uitată de lume. Doar tu mă-nțelegi! Restul… Tabita e mai nebună decât mine. S-a răcit complet. Simt că nu mă mai iubește. Probabil nu m-a iubit niciodată! Mă-sa… tot nu mă iubește. Când îi duc de mâncare, îmi zice că-s fiul ei, dar la ce-mi folosește asta? Și la ce-i folosește ei asta? Zace în pat toată ziua și se plânge ba de una, ba alta. Iar când nu se plânge, se afundă în muțenie și se uită țintă în tavan. Ce-o fi găsit atât de interesant acolo nu știu! În fine… adio, Nas Rece! Tu ești singura care ai să-mi simți lipsa cu adevărat! Adio, fetița mea!

Am intrat în șură și mirosul de fân mi s-a înfipt adânc în nări, până la rădăcina nasului. Am ales o funie mai groasă și m-am apucat să fac un ștreang. După vreo trei încercări mi-a ieșit unul complet aiurea.

„Nu prea am stofă de călău! mi-am zis, privind mirat nodul.”

M-am dus în casă, am deschis laptopul și am căutat repede un site pentru sinucigași. Erau câteva modele de noduri interesante: pescărești, marinărești, de cravată, de alpinism… Era o adevărată știință. Am ales un tip de nod care mi s-a părut mai rezistent.

Apoi mi-am adus aminte că urma să apară poliția, apoi echipa de medicină legală și criminaliștii.

„La naiba, trebuie să fac neapărat un duș! mi-am zis îngrijorat. Nu vreau să put când or să mă dezbrace și-o să-mi facă autopsia!”

Am făcut un duș lung și am folosit trei tipuri diferite de gel de duș. M-am bărbierit, mi-am tăiat unghiile… mi-am schimbat chiloții. Aveam să fiu un cadavru frumușel și curat.

Apoi am revenit în șură și m-am apucat să confecționez un laț profesional. Mi-a ieșit exact așa cum văzusem pe internet. Învățam foarte repede!

M-am suit pe scară și am legat funia de o grindă mai rezistentă, apoi am măsurat din ochi distanța de la care urma să sar și m-am declarat foarte mulțumit; vertebrele aveau să pocnească garantat!

– Doamne, ajută! am zis și m-am pregătit să-mi fac vânt. Stai… stai un pic! N-ai uitat nimic?

Bineînțeles că uitasem, la dracu’! Lipsea clasicul bilet al sinucigașului. Orice om normal lasă un bilet înainte de a-și tăia gâtul sau de a-și trage un glonte în cap. Dădusem examen la chestia asta. Scria negru pe alb în cartea de Medicină Legală.

– Mare norocos mai sunt! am mormăit, scoțându-mi ștreangul de la gât și coborând cu atenție scara. Era cât pe ce să mor fără bilet!

Am fugit în casă și am căutat o foaie albă și un pix roșu. Am scris cu litere mari, cât mai citeț:

„SĂ MĂ PUPAȚI ÎN CUR!”

 

Am lăsat foaia pe masă, la vedere, așa cum scria în manual, apoi m-am întors în șură și m-am suit iar pe scară, mi-am pus iar ștreangul la gât și – supriză! – Stela a început să mugească din grajd.

„Hotărât lucru, mi-am zis turbat de nervi, mi-am ales o zi proastă ca să-mi pun lațul la gât! Ce mai vrea și asta?”

Am scos din nou ștreangul și am coborât scara foc și pară.

– Ce vrei?

Voia mulsă. Ugerul ei mai avea un pic și pleznea.

Mi-a luat cam o jumătate de oră ca s-o mulg și nu i-a plăcut nici ei, nici mie. Am primit două cozi peste cap și n-a lipsit mult să primesc și-o copită.

Până la urmă, am lăsat-o în grajd ușurată de povara de lapte, iar eu m-am dus și am pus găleata în cămară, la rece, după care am revenit la piciorul scării. M-am suit repede, mi-am pus ștreangul și am închis ochii; sosise momentul.

– Curaj, Tiberiu! am spus răgușit. Astăzi ai să te întâlnești cu Creatorul tău și… o să fie foarte interesant. Chiar așa, abia aștept! Am atâtea întrebări să-i pun! Există extratereștri? Sau nu? Cine l-a omorât pe Kennedy? CIA-ul? Mafia? Oare Satana există sau e doar un mit? Dar Iadul? Oare e adevărat că spațiul și timpul se curbează într-o gaură neagră? Oare e adevărat că…

Și telefonul meu mobil a sunat. Am rămas încremenit câteva secunde, apoi am oftat. Oare era adevărat că unii tâmpiți se pregăteau să meargă în Rai cu mobilul în buzunar?

Da, existau!

– Ești bine? m-a întrebat Tabita.

– Încă nu! i-am răspuns morocănos.

– Mda, nici eu n-am avut o zi minunată! Am cazat deja trei clienți noi. Îi auzi cum urlă? Și sunt doar eu pe toată secția! Coleguța mea are nu știu ce probleme și iarăși s-a învoit. Nu-i nimic! O să fac față singură!

– Hai, zi mai repede ce ai de zis! Am ceva de rezolvat.

– Indiferent ce ai de rezolvat, poate să mai aștepte! mi-a întors-o Tabita calmă. Mi-ai promis ceva săptămâna trecută, dar nu te-ai ținut de cuvânt! De ce o lungești? Parcă ziceai că ești bărbat! Alo! Alo, mai ești la telefon?

– Da, mai sunt! i-am răspuns cu o voce pierită. Încă!

– Lași orice altă activitate, iei cățeaua și te duci direct la cabinetul veterinar. O sterilizezi chiar azi, ai priceput? Azi, nu mâine!

– Dar de ce? E chiar atât de urgent?

S-a auzit un CLANC, apoi tonul.

Mi-am scos înjurând ștreangul de la gât și am coborât scara, apoi m-am dus și am înșfăcat cățeaua și-am aruncat-o direct în portbagajul mașinii. A protestat, s-a pișat pe ea, dar n-a avut nicio șansă.

Tabita avea dreptate! Un bărbat adevărat nu amână lucrurile de la o zi la alta.

Am demarat spre oraș. Aș fi ucis pe cineva pentru o țigară!

 

* * *

 

– E o decizie înțeleaptă! mi-a spus doctorul veterinar, un tip de vreo 38-40 de ani, apoi a tușit, a hărcâit  și a scuipat într-un șervețel. Nu știu de ce, dar tipul acela chel mi-a inspirat din încredere prima clipă. Sufăr de emfizem, m-a lămurit el. Nu-i contagios, stați liniștit! E de la țigări, a adăugat, apoi a scos un pachet de țigări fără filtru și și-a aprins una.

– Cum se face că e atât de multă liniște în cabinetul dumneavoastră? l-am întrebat curios.

– Majoritatea merg pe la cabinetele veterinare din oraș. Aici, în suburbie, nu se pune mare preț pe sănătatea animalelor de companie. Oamenii sunt ignoranți și nepăsători. Își lasă pisicile și câinii să bolească și să crape, apoi „Altul la rând!”. Au de unde alege; peste tot e o adevărată inflație de câini și de pisici. Uneori mai sunt chemat la adăpostul de câini din vecinătate. Rareori sunt chemat la fătarea unei vaci. La scroafe, niciodată! Cu scroafele e simplu.

– Înțeleg!

– Nu am asistentă. Vreți să participați? Mai stăm și noi de vorbă. Puteți fi de față, nu mă deranjează!

S-a apropiat de masa pe care zăcea Nas Rece. A tras din țigară, iar cu cealaltă mână i-a ridicat o pleoapă.

– Cred că ne putem apuca liniștiți de treabă! a spus zâmbind, apoi a aruncat țigara pe gresie și a călcat-o. Luați un halat din cuier. De azi încolo o să fie mai puțin gălăgioasă și mult mai liniștită! a continuat el, trăgându-și mănușile pe mâini. În plus, va fi mai puțin predispusă la cancer.

– Ce fel de cancer?

– Mamar, uterin… ovarian! a răspuns el, ridicând din umeri. A scăpat de toate!

Nas Rece a fost tunsă pe burtă cât ai zice pește, apoi doctorul a ridicat scalpelul și s-a pregătit să facă prima incizie.

Operația a durat mult. Sau poate mi s-a părut mie. Oricum, n-am vomitat și nu mi s-a făcut rău. O adusesem acolo ca să-i fac bine și… eram curios să văd ce fel de bine.

– Dați-mi și mie o țigară! am spus oftând când totul s-a terminat.

– V-ați comportat destul de bine! mi-a spus omul zâmbind. Majoritatea nu suportă, dar… e ceva banal. Și oamenii, și animalele nu sunt nimic altceva decât niște mașinării biologice. Un fel de computere făcute din carne, sânge și oase. Scoți din ele anumite piese. Bagi altele. E ca la un atelier de reparații auto.

– Aveți cancer la plămâni, nu-i așa? l-am întrebat fără să clipesc.

A început să râdă. Un râs sec, fără pic de veselie.

– Sunteți perspicace! Da, domnule, am! Pentru asta încă nu s-au inventat piese de schimb.

– Credeți în lumea de dincolo?

– Ei, căcat! a spus el dezgustat. Când mori, mori! Punct! Dar fiecare poate să creadă ce-i place.

– Vă admir! i-am spus cu sinceritate. Cunosc idioți care au încercat să se spânzure pentru mai puțin de atât.

– Cunoașteți mulți? m-a întrebat doctorul rânjind și l-a cuprins brusc un nou acces de tuse. A durat mult. Am așteptat cu răbdare să hârcâie și să scuipe în șervețel, apoi i-am răspuns oftând:

– Da, cunosc cel puțin unul.

– Moartea prin asfixie nu-i o idee prea strălucită! a spus el disprețuitor. Vedeți sticla aia verde de pe raftul de sus?

– Da, o văd.

– E un anestezic foarte puternic. E doar pentru cai. Dacă trag cu seringa 20 de mililitri din zeama aia și mi-o bag în venă… totul se rezolvă simplu, plăcut și fără pic de durere!

– Interesant.

– Foarte! Întâi apare amorțeala, apoi un calm și o liniște atât de adâncă încât timpul încetinește și se oprește. Mintea explodează în milioane de luminițe și de globuri de toate culorile curcubeului. Oglinda realitații se sparge și poți să vezi dincolo! Și nu mai vrei să te întorci! Adormi fericit în brațele paraliziei, apoi vine coma și… gata! Caz închis!

– Mă bucur că mai există și oameni normali pe lumea asta! am surâs eu, apoi am mai tras un fum, am aruncat chiștocul pe gresie și l-am strivit cu bombeul. Mi-am scos halatul, l-am pus la loc și am continuat: O să mai trec neapărat pe la dumneavoastră! Sigur o să mai trec! Mai fumăm și noi o țigară, mai stăm de vorbă…

– Alt căcăcios! a șoptit el ca pentru sine în timp ce-mi completa chitanța.

 

* * *

 

Conduceam spre casă, iar Nas Rece dormea liniștită pe bancheta din spate. Era aceeași Nas Rece, mai puțin ovarele, trompele uterine și uterul. Văzusem totul cu ochii mei. Le văzusem excizate și aruncate în castronelul din oțel inoxidabil.

Doctorul mă asigurase că patrupedul meu va trăi cel puțin trei ani în plus.

Când am ajuns acasă, am rupt în bucățele mici biletul de adio și am desfăcut ștreangul. Am pus funia la locul ei. Nu era timpul și nu intraseră zilele în sac. Ce atâta grabă?

Nicotina mă mai calmase.

În zilele care au urmat, n-am mai pus-o în lanț pe Nas Rece, dar nici ea n-a mai sărit gardurile. Tabita i-a făcut zilnic injecții cu antibiotice. În cele din urmă și-a revenit, draga de ea. Era atât de cuminte încât mă urma docilă peste tot. Începea să-mi fie și mai dragă!

Apoi au venit lunile mai și iunie. Apoi iulie.

Am renunțat definitiv la ideia de a mai face noduri marinărești și mi-am văzut de viață în continuare. Singura deosebire era că acum fumam pe ascuns, iar înainte de a sosi Tabita de la muncă, mă spălam pe dinți de câteva ori și mâncam fie pătrunjel, fie usturoi.

Nu mă mai deranja chiar atât de mult că-mi încălcasem jurământul cu mâna pe Biblie. Poate veterinarul avea totuși dreptate, poate că lumea de dincolo era un basm de adormit copii. Și dacă era un basm, asta însemna că Biblia era plină de baliverne. Dacă după moarte nu există nimic, atunci… pfui… poți să faci tot ce-ți trece prin cap.  Dacă Judecata de Apoi nu exista, atunci la ce bun toate regulile?

Am zâmbit! Totul era permis.

Totul!

 

* * *

 

Pe la jumătatea lui august eram ocupat cu săpatul unei piscine. Împreună cu Tabita, alesesem o locație de pe ogor și mă apucasem de treabă. Groapa se mărea văzând cu ochii. Desigur, aș fi putut să apelez la ajutorul unui excavator, dar exercițiul fizic îmi făcea bine.

Nas Rece stătea cuminte pe marginea gropii. Era zăpușeală și pământul reavăn pe care se așezase o mai răcorea. Avea limba scoasă până la genunchi.

M-am dus până în casă și mi-am turnat un pahar mare cu apă minerală, apoi am trecut și pe la soacra mea; venise ora să-i dau pastilele pentru Parkinson. Nu era!

Nici în curte nu era, nici în grajd! Am strigat-o și-am căutat-o peste tot.

Jumătate de oră mai târziu, am ajuns-o din urmă cu mașina. Era desculță și mergea cuminte pe marginea șoselei. Mergea spre oraș bolborosind cuvinte fără sens.

Am luat-o cu binișorul și am suit-o în mașină. Nu s-a opus, dar avea o privire de parcă mă vedea pentru prima oară. Cred că nici măcar locurile nu le mai recunoștea.

Am sunat-o imediat pe Tabita.

– Ce să fac? O aduc la tine, la spital?

Mi-a spus s-o duc direct acasă și în ziua aceea n-am mai săpat, gata cu piscina. Am rămas alături de bătrână așteptând cu nerăbdare sosirea nevesti-mii. Totul era prea complicat. Și trist!

Am încercat să vorbesc cu ea și s-o fac să-mi răspundă. În cele din urmă mi-a aruncat o privire rătăcită și mi-a spus în șoaptă:

– Aia nu-i vaca mea!

– Cine, Stela? am întrebat-o mirat. Ba da, măicuță, e a ta, e văcuța noastră.

– Aia nu-i vaca mea!

– Uf, ce m-ai speriat! am spus oftând. Am crezut că ai văzut iar pe cineva!

– Aia nu este…

– Nu-i vaca ta, am înțeles! am spus repede. Ai plecat ca să-ți cauți vaca. Pe cea adevărată. O s-o găsim, nicio grijă! Îți promit! Hai, întinde-te pe pat.

– Aia nu-i vaca mea! a țipat bătrâna.

– Of, Doamne Dumnezeule! Am format repede numărul Tabitei și i-am spus din prima: Vino repede acasă! Mă auzi? Vino cât de repede poți! Acum!

 

* * *

 

– Pot să am încredere în tine? m-a întrebat Tabita în acea seară.

Bătrâna dormea acum liniștită; injecția își făcuse efectul. Bălmăjise ea ceva, se uitase în ochii Tabitei și-i spusese plângând:

– Iartă-mă!

– Nu-ți cere iertare, maicuță! îi spusese cu blândețe Tabita. Tu să mă ierți pe mine.

– Iartă-mă, fetița mamii! Iartă-mă…

Privesem amândoi trupul acela chinuit de muncă și de bătrânețe până când somnul a coborât peste ea, apoi nevastă-mea îmi pusese întrebarea aceea:

– Pot să am încredere în tine?

– Evident! Spune-mi doar ce vrei să fac? Vrei s-o leg? Vrei să-i dau medicamentele cu forța? Nu prea mă pricep la… treburile astea. E periculoasă? Poate deveni agresivă?

– Demența e o boală cu multe fețe, mi-a răspuns ea tristă. Nu-ți cer decât să fii cu ochii în patru cât timp sunt la serviciu. După aceea, preiau eu. Boala poate fi ținută sub control, dar e nevoie de multă răbdare și înțelegere față de bolnav. O să fie un drum lung și de aceea te întreb: mă pot baza pe tine sau nu?

– Sută la sută! am confirmat eu, privind-o cu milă.

– Du-te și leagă cățeaua la locul ei! De acum încolo, renunță pentru o vreme și la săpat, și la alte activități. Uită de pământ și de livadă și… de orice alte probleme. Rămâi cu mama diminețile. Vorbește cu ea, citește-i, fă-i masaj la picioare… dă-i la timp tratamentul și, mai ales, n-o lăsa să-și facă rău. E într-o perioadă critică! Sper să-și revină repede! a adăugat Tabita pe un ton sumbru.

– Desigur! O să fac toate astea. Altceva?

– De acum încolo poarta va fi închisă și încuiată.

– Și… va trebui să vindem repejor vaca, am spus eu. Știi bine că am dreptate!

Tabita s-a cufundat în tăcere, apoi a dat din mână a lehamite și a spus:

– Bine, ocupă-te tu de asta, dar ferească Dumnezeu s-o dai la abator! Vinde-o cuiva care s-o țină pentru lapte. Stela e o vacă bună.

– Nicio grijă!

– Of, n-am crezut c-o să ajungem aici atât de repede. Se întâmplă prea repede!

 

* * *

 

Nas Rece era din nou în lanț și nu-i plăcea. A urlat sărmana, s-a zbătut, a protestat, dar în cele din urmă s-a liniștit.

Acum făceam cu schimbul la căpătâiul soacră-mii. Uneori avea și momentele ei de luciditate, dar alteori n-aveai cu cine să te înțelegi. Trebuia ajutată să se îmbrace, ajutată să mănânce, ajutată să-și sufle nasul… O duceam la toaletă, o ștergeam, o aduceam înapoi. De cele mai multe ori amuțea cu orele și zăcea așa, cu ochii în tavan. Uneori tremura ca varga, alteori stătea țeapănă ca o statuie.

Noaptea era cel mai rău. Noaptea vedea umbre negre pe pereți și țipa, se certa, amenința. Se ridica cu încăpățânare și încerca să plece. De două ori mi-a căzut lată pe podea, dar nu i-am spus Tabitei.

Nopțile albe începuseră să mă transforme și pe mine și deveneam tot mai lipsit de răbdare. Mai rău! Eram arțăgos… dormeam prea puțin.

După două săptămâni găsisem pe internet un samsar de vaci. Omul cumpăra de peste tot și plătea cu banul jos. Venea acasă cu mașina lui… se ocupa el de tot! Cumpăra și vaci, și cai, și oi… le ducea direct la abator. Mi-a oferit un preț de mizerie, dar am acceptat. Trebuia să scap neapărat de Stela!

I-am zis să vină cât mai repede și am avut doar o singură rugăminte: i-am explicat că nu trebuia să pronunțe la noi în curte cuvântul „abator”. M-a înțeles pe loc! Era obișnuit cu astfel de cereri.

În ziua când omul a apărut, m-am dus repede la poartă, am deschis portiera camionului și i-am reamintit. A dat plictisit din cap, apoi a intrat în curte cu spatele și oprit în dreptul grajdului.

Stela, deși animal, părea să înțeleagă ceva. A început să mugească.

Trei bărbați ne-am chinuit s-o scotem din grajd și trageam de lanțul ei din răsputeri, dar fără folos! Se înțepenise îndărătnică pe toate picioarele.

Samsarul a încercat de vreo două ori să se apropie, dar n-a lipsit mult să primească un corn în piept.

– Unde-i stăpâna? a întrebat el, ștergându-și fruntea de transpirație. Să vină stăpâna, că așa… n-o mai scoatem la capăt. E prea mare, animalul dracului! N-am văzut demult așa o namilă!

Adevărata stăpână era la pat surdă și mută. Era cufundată în lumea ei, departe de toți și de toate și nu-i mai păsa de Stela. De fapt, nici măcar nu era vaca ei, doar repeta mereu asta!

Am rugat-o pe Tabita să iasă până afară și – auzind vocea Tabitei – vaca s-a liniștit ca prin minune. S-a lăsat scărpinată între coarne. Brațele firave ale Tabitei au înconjurat grumazul vacii și Stela s-a îmblânzit pe dată și a mugit ușor.

Apoi nu s-a mai opus. Tabita a purtat-o de căpăstru mergând liniștită pe lângă ea.

– Vino, Steluța! a îndemnat-o ea și a sărutat-o pe frunte. Hai, puiule!

Vaca s-a uitat cu frică la rampa din spatele camionului, apoi la Tabita. În cele din urmă, a căpătat încredere și s-a suit greoaie în camion.

Stela era mare și frumoasă. Fusese mereu bine hrănită, bine îngrijită… Dădea mult lapte și era un animal tare bun. Dar, așa bună cum era, dacă și-ar fi pus mintea cu noi, ne-ar fi spintecat pe toți și ar fi făcut un adevărat dezastru prin curte cu coarnele ei. Era mai mare decât un taur de luptă. Un tanc pe patru picioare!

Doar vraja din vocea Tabitei împiedicase nenorocirea!

Oblonul din spatele camionului s-a închis cu zgomot. Acum, doar capul Stelei se mai vedea. Samsarii au scărpinat-o după urechi și au priponit-o de ambele părți cu un lanț gros. De acum, gata, nu mai putea lovi pe nimeni.

– O s-o duceți la niște oameni buni, da? a întrebat Tabita pe un ton rugător. Să nu cumva să mă mințiți! Mie nu mi-e de bani, mi-e de văcuță. Să n-o duceți la tăiat!

– Se poate, doamnă? a spus samsarul, frecându-și mâinile. Ce vorbe-s astea? Am o familie de treabă care o așteaptă și le-am promis demult o vacă bună. Credeți-mă, o s-o ducă foarte bine! Vă garantez eu!

Am privit cu atenție scena. Poate că spun tâmpenii, dar ceva m-a frapat. Din câte știu eu, animalele nu prea au minte. Cât despre suflet… ce să mai vorbim!

Dar când am auzit discuția dintre Tabita și samsar, mi-am mutat pentru o clipă privirea spre Stela și… poate era o umezeală în ochii ei, dar… poate erau lacrimi.

„Stela plânge! mi-am zis uluit. Dar cum e posibil? Vacile nu plâng!”

– Muuu! a făcut Stela încercând să-și elibereze capul din lanț. Camionul s-a mișcat brusc în stânga și-n dreapta.

„ Acum înțeleg! mi-am zis. Tot camionul miroase a sânge! A înțeles și ea.”

– No, la revedere, doamnă dragă! a zis samsarul suindu-se în cabină și închizând portiera. Și să n-aveți nicio grijă! Văcuța dumneavoastră o s-o ducă tare bine.

Motorul a pornit cu pocnete și țeava de eșapament ne-a umplut curtea de fum.

Ochii cu gene mari ai vacii erau ațintiți spre căsuța bătrânei. De acolo trebuia să-i vină izbăvirea. Ochii Stelei vorbeau, cerșeau! Camionul s-a pus în mișcare și ea a început să ragă, dar căsuța a rămas în urmă, cu geamurile închise și perdelele trase.

– Doamne, ajută! am spus, întorcându-mă spre nevastă-mea. O făcurăm și pe asta!

– Ai văzut cum plângea? a șoptit ea, privind aleea.

– Las-o baltă! am spus, închizând ușa grajdului. Cum să plângă? Vacile nu plâng!

 

 

Fragment din volumul 6 al cărții „Un bărbat, o fată, o insulă pustie” de Uirebit

Pagina oficială a autorului  este aici: www.uirebit.com

 

sursă foto: https://www.uihere.com/