
Viață … trăiri … sentimente …familie… timp … timp … timp … Totul se rezumă la timp. Nu mai avem timp, pentru că nu vrem să mai avem! Alergăm grăbiți spre școli, spre serviciuri, îmbrâncind bătrânul care pășeste încet spre piață. Își cumpără două roșii și o bucățică de brânză. Scoate măruntul din buzunarele pantalonilor peticiți. Nu-i mai ajunge nici măcar de-o pâine. Nu era pentru el, ci pentru prietenul său Patrocle, singurul care i-a rămas alături după ce l-a părășit soția. Dă-te tataie din drum! La ce ai mai ieșit din casă dacă abia mergi? El nu mai are timp. Timpul lui e ca o bombă cu ceas.
Dar noi mai avem timp. Noi suntem tineri. Și totuși alergăm grăbiți pe tocuri, în adidași, butonând de zor și chătuind fără ca măcar să ne mai uităm la semaforul ăla roșu. Ne oprim doar pentru că. Probabil din instinct. Pentru că zilnic, la aceeași oră, semaforul ăla e roșu și noi știm asta.
Ne uităm bătrânii acasă, în sătucul ăla uitat de lume, unde internetul nu are viteză. Ne uităm locurile pe care am bătătorit poteci demult neumblate, pe vremea când ne spălam părul cu frunze de nuc. Așa ne învăța bunica să facem, dacă vrem păr strălucitor și negru. Ne uităm bătrânii pe care atunci când îi vizităm îi găsim în poartă cu brațele întinse.
Și când te gândeșți că abia ți-ai convins copilul să-și lase tableta acasă pentru că oricum lumea aia nu știe cine-i Netul. Iar tu te vaiți că vai câte eforturi ai făcut să ajungi de doi ori pe an să pupi niște fețe zbârcite care odată erau lumina ochilor tăi. Și te uiți în jurul tău și ți se umple inima de dor și lacrimi când îți amintești toate cele câte ai lăsat. Acum ești orășean și speli strugurii boabă cu boabă.
Nu mai avem timp pentru nimic pentru că suntem hapsâni. Da, suntem niște nesătui care își doresc din ce în ce mai mult. Nu ne putem mulțumi cu o casă, trebuie să-i mai punem și o turlă. E frumoasă, ne umple inima de fală când o văd vecinii și suspină de ciudă și îi mai punem o turlă. Și se mai duc ani și ne facem palat. Dar suntem mândri! Avem mai puțin de trăit și un palat.
Ne fac fericiți mașinile, hainele, dar oare chiar suntem fericiți cu adevărat? Oare la ceas de noapte când reușim să ne adunăm gândurile într-un singur loc și ne odihnim trupurile zâmbim la gândul că astăzi ne-am cumpărat bluza aia roșie la care am bălit vreo două zile prin vitrină și pe care am dat cât am fi cheltuit pe un drum până în satul ăla de care vorbeam mai sus sau că astăzi am văzut-o pe mama, că e bine și că peste câteva zile vom petrece iar împreună?
Nu mai avem timp să ne bucurăm de viață pentru că suntem niște pretențioși nesimțiți. Vrem trei feluri de mâncare la doișpe, altceva în fiecare zi. N-ar fi mai simplu să mâncăm ceva, orice, și timpul ăla în care nevasta stă și plânge cu ceapa în mână câte trei ore în bucătărie (trebuie să-și facă bărbatul mândru că și-a ales soție gospodină) să ieșim la o plimbare cu bicicletele? Să culegem maci și să râdem? Să ne alergăm copiii prin câmpuri cu flori? Ba chiar ne-am putea distra gătind împreună…
Nu mai avem timp pentru că am ajuns să ne călcăm și chiloții ca nu cumva să ne îmbolnăvim … Am uitat când veneam cu genunchii juliți și rochițele negre și rupte, iar noi murdari din cap până-n picioare că ne alergam pe uliți pline de noroi? Suntem obsedați de curățenie în loc să ne bucurăm de o zi în natură. Avem o zi pe săptămână liberă și ne-o petrecem printre oale și cârpe. Ca nu cumva să murim de foame sau să ne îmbolnăvim din cauza prafului depus. Ăla de pe uliță s-a șters demult din sufletul nostru.
Ne trăim viața ca niște roboți și ne văităm că nu mai avem timp. Să ne vizităm bătrânii care n-o să ne mai aștepte mult. Chiloții pot sta și necălcați în schimb. Și n-o fi bai de-om mânca niște brânză cu roșii la un popas făcut cu mașina în timp ce mergem să le aducem un zâmbet. Să ne bucurăm de momente ca și când ar fi ultimele. Să asculătm oameni și povești. Noi nu mai avem timp să ne trăim viața. Am impresia că viața ne trăiește pe noi. De fapt cred că ne târăște după ea.
D.p.d.v. psihologic timpul nu există. Când ne place ceva…timpul zboară repede, când nu ne place…abea trece. El este indisolubil legat de spațiu, Einstein fiind primul om de știință pentru care spatiul-timp sunt legate. De fapt trecutul fiind mort nu există, iar viitorul se va manifesta numai ca prezent. Astfel rămâne doar PREZENTUL, dar acesta nu pote fi conștientizat decât prin percepție directă, adică eliberați de memoria trecutului și de speranțele viitorului.
Așa spus…pare simplu…
Mai bine să nu-l socotim, că atunci trece mai repede. Punem ceasurile deoparte și ne luăm după soare. Să trăim din plin fiecare secundă nemăsurată!
Teoria e simplă. Chiar prea simplă :))
Articolul tău mă face să fiu tristă. Ai dreptate. Ai mei părinţi săracii, mă aşteaptă de luni întregi. De la Crăciun nu am mai fost la ei, dar ei mă vizitează aproape în fiecare săptămâna. Şi sunt 150 de km depărtare de la fosta mea casă. Timpul ăsta e de vină. Când ai familie şi job stresant, nu ştiu cât de mult îţi mai permiţi să îţi trăieşti viaţa aşa cum vrei… Dar în concediu merg doar cu ei şi sunt foarte fericiţi. Într-un fel mă înţeleg, nu pot să mai adaug ore în plus timpului, că dacă aş fi putut.. aş fi făcut-o cu drag. Şi chiar sunt bune sfaturile tale. Eu vorbesc în fiecare zi cu bătrânii mei şi îmi lipsesc enorm. Nu ştiu ce m-aş face când nu o să-i mai am, că acum pe lângă soţ, ei sunt persoanele pe care mă bazez atunci când am o problemă. Te pup şi un weekend fain să ai.
Îți dai seama cât s.ar bucura de o surpriză? 🙂 Weekend fain 🙂
Scurt si la obiect, foarte fain, mi-a placut ce-am citit! Mi-am amintit de Repetabila Povara a lui Paunescu pe parcurs, si mi-a dat o palma ca atunci cand am citit-o prima oara. Si stii ce e cel mai greu de acceptat? Ca poate e prea tarziu sa ne oprim din alergat 🙁
O să ne oprim când va fi prea târziu. Sunt sigură.
Eu nu mai zic nimic. Te iert că iar m-ai făcut să plâng şi gata…
De ce te-am făcut să plângi?
Apăi am avut eu o stare mai plângăcioasă, atât 😉
Sper că ți-a trecut :p
Daaa 😉
Mă bucur 🙂
Nu mai avem timp pentru cei dragi dar, cel mai important, nu mai avem timp pentru noi insine. Spun ca este cel mai important pentru ca de aici pleaca totul. De la sufletul nostru, trupul nostru….Am fost invatati sa credem ca nu trebuie sa ne gandim la noi. Gresit. Cel putin asta cred eu.
Asa si cu timpul. Cand ne vom face timp sa privim la noi insine, la viata noastra, la clipa noastra, atunci vom avea timp sa privim si la cei dragi si la ce ne inconjoara 🙂
Ai dreptate!
Bine te-am găsit! Am răsfoit câteva pagini din blogul tău şi am simţit emoţie… Mulţumesc!
Mă bucur să aud asta, mulțumesc mult! Vă mai aștept 🙂
Cu mare drag! 🙂