Totul se rezumă la timp

Viață … trăiri … sentimente …familie… timp … timp … timp … Totul se rezumă la timp. Nu mai avem timp, pentru că nu vrem să mai avem! Alergăm grăbiți spre școli, spre serviciuri, îmbrâncind bătrânul care pășeste încet spre piață. Își cumpără două roșii și o bucățică de brânză. Scoate măruntul din buzunarele pantalonilor peticiți. Nu-i mai ajunge nici măcar de-o pâine. Nu era pentru el, ci pentru prietenul său Patrocle, singurul care i-a rămas alături după ce l-a părășit soția. Dă-te tataie din drum! La ce ai mai ieșit din casă dacă abia mergi?  El nu mai are timp.  Timpul lui e ca o bombă cu ceas.

Dar noi mai avem timp. Noi suntem tineri. Și totuși alergăm grăbiți pe tocuri, în adidași, butonând de zor și chătuind fără ca măcar să ne mai uităm la semaforul ăla roșu. Ne oprim doar pentru că. Probabil din instinct. Pentru că zilnic, la aceeași oră, semaforul ăla e roșu și noi știm asta. 

Ne uităm bătrânii acasă, în sătucul ăla uitat de lume, unde internetul nu are viteză. Ne uităm locurile pe care am bătătorit poteci demult neumblate, pe vremea când ne spălam părul cu frunze de nuc. Așa ne învăța bunica să facem, dacă vrem păr strălucitor și negru. Ne uităm bătrânii pe care atunci când îi vizităm îi găsim în poartă cu brațele întinse.

Și când te gândeșți că abia ți-ai convins copilul să-și lase tableta acasă pentru că oricum lumea aia nu știe cine-i Netul. Iar tu te vaiți că vai câte eforturi ai făcut să ajungi de doi ori pe an să pupi niște fețe zbârcite care odată erau lumina ochilor tăi. Și te uiți în jurul tău și ți se umple inima de dor și lacrimi când îți amintești toate cele câte ai lăsat. Acum ești orășean și speli strugurii boabă cu boabă.

Nu mai avem timp pentru nimic pentru că suntem hapsâni. Da, suntem niște nesătui care își doresc din ce în ce mai mult. Nu ne putem mulțumi cu o casă, trebuie să-i mai punem și o turlă. E frumoasă, ne umple inima de fală când o văd vecinii și suspină de ciudă și îi mai punem o turlă. Și se mai duc ani și ne facem palat. Dar suntem mândri! Avem mai puțin de trăit și un palat.

Ne fac fericiți mașinile, hainele, dar oare chiar suntem fericiți cu adevărat? Oare la ceas de noapte când reușim să ne adunăm gândurile într-un singur loc și ne odihnim trupurile zâmbim la gândul că astăzi ne-am cumpărat bluza aia roșie la care am bălit vreo două zile prin vitrină și pe care am dat cât am fi cheltuit pe un drum până în satul ăla de care vorbeam mai sus sau că astăzi am văzut-o pe mama, că e bine și că peste câteva zile vom petrece iar împreună?

Nu mai avem timp să ne bucurăm de viață pentru că suntem niște pretențioși nesimțiți. Vrem trei feluri de mâncare la doișpe, altceva în fiecare zi. N-ar fi mai simplu să mâncăm ceva, orice, și timpul ăla în care nevasta stă și plânge cu ceapa în mână câte trei ore în bucătărie (trebuie să-și facă bărbatul mândru că și-a ales soție gospodină) să ieșim la o plimbare cu bicicletele? Să culegem maci și să râdem? Să ne alergăm copiii prin câmpuri cu flori? Ba chiar ne-am putea distra gătind împreună…

Nu mai avem timp pentru că am ajuns să ne călcăm și chiloții ca nu cumva să ne îmbolnăvim … Am uitat când veneam cu genunchii juliți și rochițele negre și rupte, iar noi murdari din cap până-n picioare că ne alergam pe uliți pline de noroi? Suntem obsedați de curățenie în loc să ne bucurăm de o zi în natură.  Avem o zi pe săptămână liberă și ne-o petrecem printre oale și cârpe. Ca nu cumva să murim de foame sau să ne îmbolnăvim din cauza prafului depus. Ăla de pe uliță s-a șters demult din sufletul nostru.

Ne trăim viața ca niște roboți și ne văităm că nu mai avem timp. Să ne vizităm bătrânii care n-o să ne mai aștepte mult. Chiloții pot sta și necălcați în schimb. Și n-o fi bai de-om mânca niște brânză cu roșii la un popas făcut cu mașina în timp ce mergem să le aducem un zâmbet. Să ne bucurăm de momente ca și când ar fi ultimele. Să asculătm oameni și povești. Noi nu mai avem timp să ne trăim viața. Am impresia că viața ne trăiește pe noi. De fapt cred că ne târăște după ea.