Pietrele lui Solomon- Vârful Postăvaru (7 oct. 2018)

În ultima vreme ne-am tot aventurat pe Tâmpa, ba pe un traseu, ba pe altul și de fiecare dată când ajungeam în vârf ne uitam spre Postăvaru cu gânduri mari. Și cum gândurile nu ne-au dat pace, ne-am conformat, am căutat informații despre trasee și duminică dimineață am plecat într-o tură faină de tot în care am trecut prin toate stările posibile.

Duminică ora 7.30 sună alarma. Ne mai îngânăm câteva minute cu somnul, apoi începe rutina de dimineață. Spălat, mâncat, pregătit rucsacele și undeva pe la 9 și ceva pornim la drum. Trebuie să ajungem la Pietrele lui Solomon, căci de acolo vom pleca.

Pe la Pietrele lui Solomon ajungem pe la 10 fără un sfert. Marea mi-a fost bucuria când am văzut câți oameni sunt echipați de traseu, căci în capul meu era gândul că nu vom fi singuri prin pădure. Avusesem proasta inspirație să caut informații despre urșii din zonă și când am aflat că în urmă cu câteva săptămâni cineva se întâlnise cu unul parcă înghețase în mine dorința de a mai pleca. De la bucurie am trecut repede la dezamăgire, pentru că ceilalți aleseseră traseul ce ducea la Poiana Brașov prin Drumul Vechi al Poienii (marcaj bandă roșie). Cu oarecare teamă (eu) ne-am continuat drumul, trecând pe lângă izvorul L.I.D și mergând mai departe până ce dăm de un drum spre dreapta, unde este un fel de zonă de picnic/ întâlnire a junilor din Brașov. Avem și un marcaj pe stâncă ce ne îndeamnă tot la dreapta, așa că pe acolo o luăm. Imediat ne iese în cale indicatorul ce ne înștiințează că până sus e departe, adică vreo 4 ore.

 

Intrăm în pădure și în scurt timp începem să urcăm o vale destul de abruptă, care scoate un pic untul din noi. Continuăm însă vitejește, eu cu o panică mare din cauza unei posibile întâlniri cu moș Martin, el cu chef de glume pe seama panicii mele. Drumul are atât porțiuni unde îți dai sufletul urcând, dar și unde e relax și voie bună. Din când în când mai dăm și de câte un indicator care ne mai pune la curent cu timpul rămas.

Și mergem și mergem mai cu gâfâieli, mai cu strigăte și gălăgie (ca să ne audă moș Martin) până ajungem la o „barieră” făcută de natură. Eh ce bunele erau orele alea de sport în care ne punea să facem mersul piticului! Ori pentru cei mai curajoși săritul caprei 😀

Continuăm drumul și dăm de-un urcuș pietruit pe care-l trecem cu brio și în capătul căruia ne așteptă minunile naturii. O ciupercă tare chipeșă și-un drum relaxant.

Ca un pic mai târzior să ajungem în Poiana Drester  unde facem un pic de pauză și unde întâlnim un alt indicator, mai bine zis indicatoare. Nu știu de ce nu am fost așa inspirați să urmăm punctul albastru până la Peștera de Lapte, acum îmi pare rău, dar or mai fi și alte ocazii să ajungem pe acolo. Până în acest moment de la plecare am făcut 2 ore cu foarte puține pauze și un ritm destul de lent unde erau porțiuni de urcare.

Continuăm banda galbenă până ajungem într-o pădure tare înfiorătoare, unde parcă era totul mort și sobru. Ne imaginăm cum ar fi noaptea rătăcind printre brațele copacilor. Înfiorător! Pământul se simte așa ciudat sub picioare, parcă e gata gata să ne înghită. Încă un ceas și mai dăm de-un indicator și de-un nene ce venea de pe traseul marcat cu albastru. Cam atunci a fost momentul în care am început să mă mai relaxez și eu și să nu mă mai gândesc la un posibil urs.

Continuăm banda galbenă, care acum se unește cu banda albastră și ne vedem de drum până în Poiana Ruia, unde lacul artificial  de un albastru ceresc împreună cu verdele viu al ierbii creionează un colț de Rai. Parcă intrasem în altă lume plină de culoare, de liniște. Ne aruncăm ochii pe drumul ce se zărea mai sus și vedem mai mulți turiști veniți ce urcau la cabană. Pornim într-acolo și în maxim 10-15 (cu pauze, căci e urcuș) ajungem.

La cabana Postavaru lume multă. Prea multă pentru gustul meu, mult fum de la grătar, mirosuri care mai de care mai îmbietoare sau nu. Ne-am ales un locușor mai sus un pic pe-un deluleț, deasupra potecii ce duce la vârf. Am făcut poze în timp ce C. s-a dus să ia ceva de îmbucat de la cabană. Nu că n-am fi avut ce mânca, dar na… A mai luat și niște apă, eu aproape că mi-o consumasem pe a mea. După vreo 20 de minute în care am mâncat și ne-am bucurat de deliciosul salam de biscuiți luat de la cabană ne-am continuat drumul spre vârful Postăvaru pe marcajul bandă albastră.

După vreo jumătate de oră am ajuns sus și deși atunci nu am știut în drumul nostru spre vârf ne-am întâlnit cu un călugăr încărcat cu sarsanale. Astăzi căutând pe nea gugăl am aflat că este părintele Onufrie și că trăiește în munți de mulți ani. Detalii aici. De sus priveliștea e minunată. Aproape că uiți cele 4 ore de mers când te vezi acolo. E o liniște care te curprinde în ciuda zgomotelor făcute de oamenii ce urcă cu telecabina.

Pentru a ajunge în cel mai înalt punct, acolo unde e plăcuța cu Vârful Postăvaru trebuie să urcăm puțin pe niște stânci. Urcarea se face destul de bine dacă nu ai încălțări care alunecă, pentru că stâncile sunt super alunecoase. Există și o bară de care să te ții ca să fie totul bine.

De sus peisajul e absolut fascinant. E wow! Uiți de orice ai fi avut în minte și te contopești cu  natura. Ești una cu vârfurile, ești una cu cerul. E chiar relaxant să privești în zare și să vezi cât de nemărginită este. Pentru cei ca mine, care habar nu au de geografie sunt foarte utile cele 2 hărți care ne ajută să recunoaștem munții din fața noastră. Preferații mei rămân Piatra Craiului. Atât de frumoși și impunători! (poza 2). În ultima poză se văd Bucegii, cu Coștila și Crucea Caraiman. E o spendoare să fii acolo sus!

Ne amintim că timpul trece și că minutele nu ne așteptă pe noi, gură cască și cu greu ne despărțim. E aproape 4  și până jos mai e destul. Ca să ne întoarcem pe unde am venit până la bifurcația drumurilor unde ne-am întâlnit cu nenea ce venea de pe drumul albastru ne-ar mai lua o oră. Și-apoi încă aproape 4 ore până jos, pe drumul albastru (ca să nu alegem chiar același traseu pe care am urcat), deci nici nu se pune problema. Se înserează repede, așa că ne-ar prinde noaptea în pădure. Și credeți-mă că e ultimul lucru pe care mi-l doresc vreodată 😀

Întrebăm pe unde ne putem întoarce și luăm calea Drumul Roșu. Majoritatea au ales calea asta, e tare simplă. Un simplu drum pietruit, ce coboară în câteva serpentine. Coborâm și noi alături de alții până dăm de-un drum lăturalnic cu marcaj cruce roșie. Îl alegem, e mai fain, chiar dacă merge paralel cu drumul pietruit.

Drumul cu cruce roșie la un moment dat dă tot în drumul pietruit, însă se continuă printr-un gard și duce în pădure. Parcă e un pic mai sălbatic, deși prin anumite porțiuni zărim oamenii de pe pietruit.  Ajungem în Prăpastia Lupului unde ne tragem sufletul și mai mâncăm ceva, apoi continuăm până ieșim în Poiana Brașov, fix în fața secției de poliție. Era un pic veniți din altă lume, printre oamenii îmbrăcați elegant ce se învârteau pe acolo.

Ne gândim dacă să ne urcăm într-un autobuz spre Brașov, însă decidem că încă mai avem lumină și alegem să mergem spre Brașov prin Drumul Vechi al Poienii (bandă roșie). Marcajele spre traseu sunt destul de ok, ne-am putut ghida fără probleme ca să ajungem pe traseu. Într-o oră super relaxată am fost înapoi la Pietrele lui Solomon, unde lăsasem mașina. Drumul Vechi al Poienii e mai mult așa de relax, de plimbărica de seară, erau foarte mulți oameni în vârstă ce probabil voiau o gură proaspătă de aer la ceas de înserare. Peisajul însă a fost superb. Toamna îmbrățișase copacii și îi îmbrăcase în mantia ei ruginie.

Am ajuns la mașină în jur de 7 seara. Plecați de la 10, eu zic că ne-am mișcat cât de cât bine având în vedere că au fost aproape 20 de kilometri, în care am și urcat, am și stat, am făcut poze.

A fost o tură super faină privind așa, mai presus de frică, care apropo, s-a accentuat pe la jumătatea drumului când am dat de-un mare rahat de urs 😀 Îmi simțeam inima cum se zbate să iasă din piept și mă gândeam că la cât e de mare, sigur nu are de ce să fie, în afara de urs. Partea bună e că nu era proaspăt, partea proasta e că exista acolo, în drumul nostru.

Trecând peste asta,  am constatat că nu știu nicio melodie actuală. În puținele mele încercări de-a cânta (trebuia să facem cumva gălăgie ca să aibă moș Martin timp să ne audă și să plece din calea noastră) am constatat că singurele chestii care-mi veneau în cap erau melodiile de la Asia :))) Alea de acum douăj` de ani. În schimb la partea cu fluieratul stau brici. Fluier mai bine ca C, care a încercat el ceva dar nu-i ieșea. Pe final așa, traseul nostru cam ăsta a fost: