Înăuntru… e o combinație ciudată între niște stări pe care nu le-am mai avut de multă vreme. E o luptă continuă între un eu vechi și un eu pe care abia îl cunosc, dar care nu-mi place. Cumva, nu mă recunosc. Nimic nu duce nicăieri, decât într-un gol și mai adânc în care mă afund tot mai rău. Între patru pereți străini, dar care totuși îmi cunosc lacrimile, mi-ascund singurătatea și durerile. Îi simt reci și parcă mă strâng în albul lor. Într-un oraș străin și rece m-ascund printre trecători. Tot un trecător mă simt și eu. Unul pierdut în gânduri, care alege să meargă cu un aparat la gât doar ca să uite de el. Alege să surprindă poveștile străzilor pavate doar ca să uite de povestea lui. Sau măcar, pentru câteva minute s-o treacă în planul doi.
Afară… e toamnă. E vremea degetelor gălbejite de la cojile de nuci, și-a pielii îmbâcsită de același miros de nucă abia decojită. Și ce frumos! Oare câți mai curățăm nuci și le despielițăm miezul de pelicula aceea amară, fără teama că pentru câteva zile mâinile noastre vor arata murdare? Afară e toamnă și cad frunzele, pe care atunci când eram copii le adunam și le presam în cărți vechi. E toamnă și mie mi-e dor de strugurii culeși și de must și de mirosul care umplea toată curtea de la boabele de struguri strivite la zdrobitor cu multă trudă, căci atunci când prindea struguri cu codițele mai groase, se bloca și tare greu era să dai la manivelă. Peste mâna de copil îndată se așeza o mână de om mare și debloca zdrobitorul ca și când nimic nu fusese acolo.
Comentarii recente