Spuneam pe aici, cel puțin așa cred, că eu în autobuz nu folosesc telefonul. De foarte puține ori răspund la apeluri, că nu-mi place să vorbesc la telefon mai ales când mi se suflă-n ceafă. Nu sunt secrete de stat, nici nu plănuiesc să atentez la viața președintelui, dar simt că n-am intimitate și că urechea altuia e mult prea aproape de mine. Așadar, am destul timp să-i urmăresc pe alții. Și văd o groază de oameni, unii de-a dreptul enervanți.

Cei care dau buluc peste tine

În primul rând n-am cum să nu-i remarc pe ăia de nu așteaptă să cobore lumea din autobuz și dau buluc peste uși să urce ca și când ar pleca fără ei. Ca să cobori trebuie să dai din coate ca să-i faci să se simtă, altfel nicio șansă. Serios fraților, de pe ce planetă veniți?

Dezechilibrații

Apoi sunt oamenii pe care nu am să-i înțeleg niciodată. Ăștia așteaptă în stație cu zecile de minute, într-un final vine autobuzul, urcă, se pironesc lângă aparatele de marcat biletele și încep să scotocească prin geantă după portofel. Și apoi prin portofel după abonament sau vreun bilet rătăcit. Timp în care autobuzul ia câteva curbe, ei se dezechilibrează de câteva ori, pentru că bineînțeles mâinile sunt în geantă scotocind. După ce își bifează abonamentul, se așează sau se țin de bară, plângându-se la „vecini” că șoferul conduce ca un nebun.  Serios? Oare dacă și-ar scoate biletul ăla încă din stație sau de când încep să zărească autobuzul (până acum nu am văzut niciodată un autobuz apărând de nicăieri, deci e timp lejer să-ți cauți biletul) și în mașină l-ar marca imediat ce urcă, apoi s-ar ține de bară, așa cum e recomandat pe toate geamurile mașinii, li s-ar mai părea că șoferul conduce ca un nebun? Hmm, săracul șofer, e vinovat că nu ia curbele cu 5km/h ca să nu se mai deșire călătorii din stânga-n dreapta  când stau 3 minute să-și caute abonamentul, neținându-se de nimic.

Mi-a plăcut atât de tare primul volum din „Un bărbat, o fată, o insulă pustie”, încât am citit și pe următoarele două, care cred că nu se ridică la nivelul primului volum. Nu-s rele, doar că cumva așteptarea a fost mai mare. Rămăsesem la ideea că Tiberiu ajunge să locuiasă cu Mia. Practic sunt ca și căsătoriți, doar că nu cu acte. Trec anii și Mia decide că vrea să se mărite cu Tiberiu, deși relația dintre ei nu era extraordinară, așa că se pune de-o nuntă. Întâmplare cu final tragic, cumva de așteptat, căci Tiberiu se gândește și nu numai că se gândește, dar fuge, părăsind-o pe Mia la altar.

Acțiunile cumva se repetă. O cunoaște pe Laura, cu care se va și căsători, ajunge din nou să fie internat la nebuni și bineînțeles că nu se mulțumește doar cu o femeie. Nu vă imaginați că pe Laura o iubește. Ba din contră, urăște atât de tare corpul ei, fiind o femeie rubensiană, însă este convins că Laura îl poate pune pe picioare.

Am pornit la drum cu această carte cu ceva emoții și deja cu o părere că hmm, s-ar putea să nu fie pe gustul meu. De ce? Păi în primul rând, am mai zis eu pe aici, nu-mi plac autorii români prea tare, nu știu de ce, și-apoi pentru că am fost prevenită că are de toate: limbaj licențios, scene erotice, misoginism și câte și mai câte. Și chiar are! Acum na, nu sunt eu cea mai călugăriță dintre călugărițe ca să spun că m-am rușinat la scenele descrise un pic cam prea detaliat, căci n-a fost deloc așa. Nu e primul roman de genul, așa că pentru mine a fost în regulă.

Așadar, „Un bărbat, o fată, o insulă pustie” începe așa cum îmi place mie să înceapă un roman. Direct, fără alte bălării care se întind pe 50 de pagini și care de cele mai multe ori sunt fatale. Adică fix de început nu pot trece la unele cărți, așa că le părăsesc. Nu, cărțulia asta (nu e chiar o cărțulie, are destule pagini) te lovește încă din primele rânduri cu autorionia lui Tiberiu, personajul principal.

La mulți ani pe noul an! Astăzi voiam să vă iau în drumeție cu mine, să mai uităm un pic de gerul de afară (dacă ar fi fost zăpadă aș fi ignorat gerul, dar cum nu-i, gerul nu are farmec), dar cineva a fost prea leneș să editeze pozele. Eu, da. Nici măcar nu știu pe ce card sunt, deci nu numai că nu le-am editat, dar nici nu le-am copiat în laptop. Eh, nu-i problemă zic eu, ceva tot vă povestesc eu astăzi. Bine, nu m-ar fi deranjat dacă aș fi intrat și eu în noul an cu ordine nu doar în casă, ci și în laptop.

Întâmplarea pe care am să v-o  istorisesc în rândurile ce urmează a fost trăită de mine, mi-a provocat nervi și niscavai timp pierdut plus o stare de rușine care m-a bântuit vreo două zile.  Înainte de Crăciun, pe 17 decembrie cu toate că aveam tot ce trebuie în casă, am simțit nevoia să merg la Auchan. Nu mă întrebați de ce, în afară de niște globuri și hârtie de împachetat nu am luat nimic altceva. Așadar niște globuri și o hârtie de împachetat, lucruri absolut vitale, dar care s-au lipit de mine în magazin. Asta așa ca să vedeți cum lucrează Universul, căci sunt convinsă că el m-a împins de la spate și-a urlat la mine mergi la Auchaaan, mergi la Auchaaan.  

Tare m-am bucurat când am ieșit din magazin și am văzut că vine și autobuzul cu care urma să plec acasă. Cum circulă cu o frecvență de 20-30 de minute m-am grăbit să-l prind, mai ales că începuse o ploicică așa, de vară, dar care te uda destul de repejor. În autobuz lume lipită de uși, împinși unii în alții, am retrăit naveta la liceu, unde stăteam exact la fel. Fără remușcări, m-am împins și eu în copila care rămăsese pe scările autobuzului, ca să pot să intru. Pur și simplu îi ador pe oamenii care deși văd că nu mai au alții loc să urce, ei rămân pironiți într-un loc, cum ar fi fix ușa sau juma de metru mai departe de ușă. Parcă-s lipiți și nu se pot mișca.

Mă gândeam zilele astea la cadouri. La ce cadouri să cumpăr și la ce cadouri mi-aș dori eu să primesc. Observ un lucru ciudat la mine și anume că mi se schimbă radical gusturile. Sau poate că abia acum îmi dau eu seama ce îmi place cu adevărat și ce nu. Cumva în capul meu există două tipuri de cadouri: alea care sunt doar frumoase și drăguțe, dar care nu fac nimic și alea pe care le poți folosi.

Până acum mă bucuram la orice prostie și probabil la rândul meu am oferit orice prostie m-a bucurat pe mine la prima vedere. Aici intră … tot felul de muțunache (jucării de pluș sau nu), de bibelouri, în general de obiecte destul de „ochioase” dar la fel de inutile pe cât de frumoase sunt. Cred că le știm cu toții. Sunt lucrușoarele alea pe care nu le folosim la absolut nimic, pentru că ele practic sunt create doar să adune praf pe ele în rafturi. Astfel de lucruri pe mine nu mă bucură decât 5 minute. Poate și mai puțin. Apoi le așez undeva pe o etajeră, alături de altele și le mai văd doar atunci când șterg praful. În general astfel de obiecte le duceam în sufragerie, unde nu circulam prea des, așa că le vedeam destul de rar.

Să știți că nu are treabă cu venirea sărbătorilor ceea ce vă spun, ci are treabă cu Sfântul Andrei. Nu cred că venirea Crăciunului ar trebui să ne facă mai buni, mai darnici, mai atenți cu cei din jurul nostru. Cam așa ar trebui să fim mereu, dar de multe ori ne apucă dăruirea fix în perioada asta. Mă rog, nu judec, mai bine acum decât chiar deloc. Ideea e că am fost și am donat sânge. Nu vă așteptați să spun asta, nu?

Mă bântuie ideea asta de a dona de foarte multă vreme și nu am avut curaj. Mă bântuia de fapt. Nu fac parte din categoria oamenilor care leșină când văd sânge, așa că nu știu de ce nu am făcut-o. Cred că mai mult mă temeam să nu mă simt rău după. Oricum nu prea are logică nici asta, așa că tot nu știu de ce nu am făcut-o. Așa că am clocit eu câteva zile în capul meu ideea, am citit, m-am documentat ce trebuie făcut ca să te simți ok după, care sunt condițiile și unde trebuie mers. Apoi i-am zis lui C. care s-a holbat la mine și m-a întrebat ce am pățit. M-a asigurat că nu o să stea cu mine (habar nu aveam pe atunci dacă se poate să fii însoțit ori ba) și că probabil eu voi dona și lui i se va face rău, pentru că da, este acest sensibilos care începe să vadă împăienjenit de la un strop de sânge. Eu cred că-s mai mult mofturi, dar na.

Mai țineți voi minte că atunci când eram noi mici existau la școală orele de lucru manual? sau abilități practice, nu mai țin minte. Or exista și acum, habar nu am. Eu știu că o oră pe săptămâna era chin și jale pentru mine, căci aveam două mâini stângi și nu mă pricepeam la nimic. Degeaba se chinuia mama cu mine acasă să mă învețe ceva, nu s-a prins nimic de mine. Am încercat să învăț să croșetez, să tricotez, nâț. Nici măcar nu am înțeles ce trebuie să fac. Apoi a încercat să mă învețe să cos la mașină. Nu mi-a plăcut nimic, nici n-am înțeles nimic. Așa că ne-am lăsat amândouă.

Mai târziu s-a ales de mine bucătăria. Chiar dacă nu m-a învățat nimeni, ci doar făceam pe ajutorul de bucătar când ne prăjiturea mama. Asta a contat foarte mult, cred. Mult mai târziu, adică acum vreo 2 luni cred, în timp ce ne plimbam prin Piața Sfatului, am găsit pe jos o decorațiune din fetru. Era un iepuraș de care atârna un Paște Fericit.  Mi-a plăcut tare mult, așa că am ajuns acasă și am căutat mai multe informații. Dar să creezi astfel de lucrușoare presupunea să știi să coși. Și nu oricum, ci o cusătură fină, dreaptă și foarte frumoasă.

Nu auzisem de cărțulia asta și cam tot ce m-a atras la ea a fost coperta. Am văzut-o pe nu știu unde și când am văzut ce desen fain are și mai ales că e de-un albastru superb am zis că musai o citesc. Fluturi striviți e o lectură ușoară, chiar prea ușoară. Citisem pe undeva că are o latură psihologică, dar sinceră să fiu nu mi s-a părut că ar fi cine știe ce psihologie.

Ce mi-a plăcut la roman e că pe cât de simplu se citește, pe atât de mult se trăiește. Adică, te trece prin destul de multe stări contrastante. Liniște, furie, dezamăgire, ușurare. Aș fi vrut însă ceva mai complex, o analiză mai adâncă a minții lui Cadence. Am simțit că e lăsat într-o oarecare umbră, că autoarea l-a tratat superficial. Dar până acolo mai întâi să începem cu începutul.

Sarah e o fetiță singuratică, care se împrietenește cu Leigh, care de altfel e singura ce se prezintă la ziua ei de naștere. Cele două devin cele mai bune prietene promițându-și un alteia că așa vor și rămâne de-a lungul vieții. Își fac planuri, de la ce vor să devină când vor crește, până la copii. Sarah spune că va avea o fată, pe care o va numi Sphinx, iar Leigh un băiat, pe care-l va numi Cadence. Îi vor crește împreună, ca cei mai buni prieteni, iar când vor fi destul de mari, îi vor căsători.

Drumeția asta a fost tare demult (4 mai 2019), însă niciodată nu-i prea târziu să afli de un loc mișto, nu? Auzisem de ceva vreme de Cascada Urlătoarea din Vama Buzăului  și chiar voiam să o vizităm și să vedem dacă se aseamănă cu sora ei din Bucegi. Pentru că așa cum probabil știți există o cascada Urlătoarea în Bușteni. Și dacă tot ajungeam pe acolo, ne-am documentat bine și am aflat și de Valea Zimbrilor, pe care am și vizitat-o.

Cascada Urlătoarea din Vama Buzăului se află la o oră de mers pornind din Brașov (54 km) și e un loc destul de fain, deși nu a fost tocmai pe gustul meu. De ce? Cascada în sine e interesantă. Nu e chiar ca o cascadă, adică apa nu curge de sus, ci se scurge printre pământul care nu prea pare de pe planeta noastră. E liniște, sau mă rog parțial liniște, căci se aude apa. Dar nu am auzit urlete, țipețe, oameni în general. Probabil nu mulți cunosc locația, căci nu era puhoi așa cum este în general la sora ei „ne-geamănă” din Bușteni. Veniseră totuși turiști, iar alții erau la mese, se odihneau, căci dacă mergi drept înainte, urmând drumul ai să dai de zone cu măsuțe și canapele pentru mâncat, relaxat ori ce se mai face pe acolo. Iar dacă mergi și mai înainte intri în pădure (nu foarte departe) și dai de o a doua cascadă, mai micuță, dar la fel de frumoasă.

Deși am mai scris pe aici despre gunoaiele de prin oraș lăsate în urmă la diverse evenimente, sinceră să fiu, nu am făcut niciodată ceva pentru a le diminua. Săptămâna trecută însă mi-a apărut pe facebook un eveniment organizat de doi oameni, care ne invita să curățăm aleea de după ziduri și toată zona de la turnurile Alb și Negru. Nu m-am decis imediat că vreau să merg, pentru că aș fi mers singură și cumva am o teamă de a merge singură într-un loc unde sunt numai necunoscuți.

Ecologizarea a fost ieri, adică sâmbătă. Nu am știut că vreau să merg până nu m-am trezit pe treptele bibliotecii județene așteptând să mai vină oameni. Totuși ceva îmi spunea că am să mă duc, pentru că vineri seara am fost cu C. care mă tot bătea la cap să mai ies din casă, să cumpărăm mănuși și o frontală, întrucât ecologizarea urma să se facă și în catacombele de sub turnuri. Cumva ideea că urmează să intru în niște tuneluri pe care le vedeam mereu când ne plimbam pe acolo și în care îmi era frică să intru, a contribuit la decizia de a merge.