Mi-a luat ceva până am scris postarea asta pentru că a trebuit să-mi reamintesc exact zilele acelea și mai mult pentru că nu știam exact cum să fac să ajung unde vreau să ajung. Ideea e că trebuie început cu începutul, chiar dacă surpriza e la final. Dar să o luăm cătinel cătinel către final.

În 2020 am plecat pentru prima oară de când locuim împreună, undeva mai multe zile cu C. Pentru mine n-a fost un an așa rău cum a fost pentru alții, eu fiind oricum o ființă care nu prea socializează, deci partea asta nu mi-a lipsit. Pot spune că a fost un an destul de normal. Plănuisem așadar să plecăm spre Piatra Neamț câteva zile, că tot nu mai erau restricții și am zis să profităm de situație. Apoi ne-am răzgândit și am zis să ajungem mai departe și să colindăm un pic mai mult.

Ziua 1. Brașov- Bicaz- Piatra Neamț

Am plecat din Brașov destul de dimineață, pe 29 august, într-o sâmbătă. Nemâncați, ca de obicei, altfel ne-ar fi luat juma de viață să pornim la drum. Prima oprire am făcut-o la Miercurea Ciuc, într-un parc la marginea orașului, unde zgribuliți pe-o bancă, ne-am uitat la Dorian Popa și-am mâncat, totul pe repede înainte că era așa de frig de numa’ de mâncare și cafea nu ne ardea. N-am mai vizitat Miercurea Ciuc, mai fusesem, ne plăcuse, dar era destul de dimineață și destul de pustie.

… din multe altele pe care le-am mai avut. Nu știu de unde să încep că tare mult a trecut de când am mai scris și altceva în afară de ce mai scriu eu în majoritatea timpului. Și tare multe aș mai scrie și acum, doar că probabil nimeni nu știe cine sunt. Deși mi-am păstrat multe dintre articolele scrise, din dorința de a dăinui în timp, nu am avut așa mare trecere la voi încât să mă recunoașteți după ele.

Motivul pentru care a mai apărut un blog nou (de parcă nu erau atâtea bloguri mari și bune) este că nu pot sta departe de asta. Îmi doresc atât de tare să-mi scriu undeva amintirile, să consemnez călătoriile undeva, încât am reapărut sub un nou nume. Nu vând, nu cumpăr, vreau doar să-mi păstrez totul clar și să-mi amintesc peste ani pe unde-am fost și ce-am făcut. Și cum eram eu ca om în vremurile astea.

Mi-a fost dor să scriu, mi-a fost dor să aleg din zecile de fotografii doar câteva pentru a le împărtăși cu voi, mi-a fost dor să-mi adun gândurile într-un articol, mi-a fost dor de mine, dar și de voi!

Cumva aventura mea a reînceput. Și de data asta sper să fie altfel.

Vacile nu plâng

Spre sfârșitul lui martie totul începuse să înverzească. Mugurii copacilor se umflaseră, apoi au făcut explozie. Natura înnebunise… doar culori și zumzet de albine peste tot!

Căcat!

Paradisul de la marginea orașului nu mai trezea în mine nici un ecou. O nemulțumire tot mai surdă urca încet în mine, în piept… apoi în cap. Pastilele mă ajutau să fiu calm, doar atât! În mine era un gol.

Și, fiindcă tot veni vorba de piept, țigările deveniseră istorie! Nu știu prin ce minune, dar, de când pusesem mâna pe Biblie și jurasem, nu mai simțeam deloc pofta mistuitoare de nicotină. Nici măcar cafea nu mai beam; îmi făceam în fiecare dimineață un ceai de sunătoare.

În rest, muncă! Întotdeauna găsești ceva de făcut la o fermă.

Prin aprilie, starea mea sufletească devenise de tot căcatul. Eram un mort viu. Munceam, mâncam… răspundeam la întrebări. Un mort fals!

Devenisem mai puternic pentru că munceam ca un bou. Eram în priză tot timpul. Știam că dacă aș fi stat degeaba fie și-un singur moment, aș fi clacat imediat. Încercam din răsputeri să joc rolul țăranului fericit și dădeam reprezentații în fiecare zi, dar nu reușeam să-i păcălesc decât pe ceilalți. Era bine și așa; n-aveam niciun chef să mai văd un balamuc pe dinăuntru.

Voi mai înțelegeți ceva din ce se întâmplă în lumea asta? Până acum câteva luni, toți se plângeau că n-au timp să le citească copiilor o poveste, că n-au mai urmărit serialul preferat de nu știu când. Unii nici măcar nu aveau un serial preferat, abia apucau să vadă un film fără să adoarmă. Alții se văitau că abia au timp să arunce o ciorbă-n oală și că ei de aia mănâncă la restaurant, că nu au timp să gătească acasă. Ieftin, aș zice. Asta e o scuză ieftină. Dacă ai timp să te pregătești de restaurant ca mai apoi să aștepți să-ți fie gata meniul comandat, înseamnă că ai fi avut timp să arunci 2 paste la fiert. Nu știi. Timp ai, dar nu știi. Așa ar trebui să spui.

Uite că cineva a ascultat toate plângerile astea și acum avem timp de toate. Poți să faci și cinșpe feluri de mâncare pe zi și să le citești și două cărți de povești. Și îți mai rămâne timp și de-o curățenie și de ce mai vrei tu. Și? Așa faci? Ori e mai simplu să scrii pe unde poți că o iei razna dacă mai stai în casă, că te-ai plictisit de moarte, că habar nu ai ce să te mai joci cu copiii. Probabil habar nu ai ce jocuri le plac. Pentru că nu ai fost acolo când ei se jucau și nu e de condamnat asta. Bun, munceai de dimineața până noaptea, dar acum, acum poți afla ce jocuri preferă în loc să te plângi că statul în casă e nașpa.

Am citit Lanțul în două zile și nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, doar că trebuia să mai scriu și pentru SuperBlog și-i destul de greu să încropești niște idei când ai mintea goală. Printre alte chestii. Am terminat-o azi noapte târziu și-mi pare rău că parcă mai voiam. Romanul spune o poveste interesantă și cumva atrage atenția asupra vieții noastre expuse pe rețelele de socializare.

Rachel, o mama divorțată, o femeie care a învins o dată cancerul și va trebui să-l învingă din nou, primește un telefon anonim. Vocea de la celălalt aparat îi spune că i-a răpit fata, pe Kylie și că pentru a o elibera, trebuie să joace mai departe acest joc. Primește o serie de instrucțiuni. Sunt câțiva pași de urmat – fără poliție sau alți oameni implicați, o răscumpărare plătită în bitcoins, dar cel mai important detaliu și pas nu sunt banii, ci lanțul. Va trebui să răpească la rândul ei un alt copil, să le dea părinților aceleași instrucțiuni. La rândul lor, ei vor răpi pe altcineva și tot așa. Dacă ceva merge prost, va ucide ostaticul și va găsi o altă victimă. Altfel copila ei va fi ucisă. Nu există cale de întoarcere, nu există loc de ascuns. Lanțul știe absolut orice. E cu ochii pe ea și pe toți ceilalți.

La Racoș am fost tare demult, însă mi-am dat seama târziu că nu v-am povestit despre locurile de acolo și că ar fi păcat să nu o fac totuși. Urmăream un video despre Brașov pe YouTube, când am dat peste această denumire: Racoș. Nu mai auzisem despre localitate, habar nu aveam ce se află acolo, ce am putea vedea, dar am făcut un pic de documentare și am aflat: un vulcan, un lac, niște coloane. Nu-i cine știe ce, nu? Adică nu-i genul ăla de locație unde mergi și poți petrece o zi întreagă acolo, plimbându-te de colo colo, dar dacă îți plac locurile astea pe care nu le vizitează mai nimeni, unde poți să respiri fără să-i sufli altuia în ceafă, atunci e ce trebuie.

Sunt aproape 70 de kilometri din Brașov până acolo, deci ar fi bine să știți exact dacă vă plac astfel de lucruri sau mergeți degeaba. Pe drum am întâlnit o minune de câmpie încă verde, cu brândușe de toamnă presărate ca un covor. Bineînțeles că am oprit și-am experimentat 100 de poziții până am reușit să prind brândușele cât de cât decent, zic eu. Dacă nu v-am spus, am mers cam prin octombrie parcă. Oricum acum probabil este la fel, brândușele de primăvară au apărut deja (cel mai probabil). Poate e chiar mai frumos, pentru că verdele e mai verde, iar vulcanul sigur a înverzit.

Nu știu dacă mai știți că undeva prin decembrie vă povesteam că m-am decis să donez sânge pentru prima oară. Vă povesteam atunci cât de minunat e sentimentul pe care-l ai în momentul când vezi cum se umple punga aia pe cântar. Atunci mi-am propus să nu fie doar așa un moft, ci să devină o normalitate pentru mine treaba asta. Așa că am decis ca pe 14 februarie să merg din nou la centrul de transfuzii. Nu s-a putut atunci, așa că pe 13 februarie (vedeți ce date mi-am ales? 29 noiembrie – cu o zi înainte de Sf. Andrei și 13 februarie – cu o zi înainte de Valentain, ca să fiu sigură că nu uit). I-am zis lui C. că mă va insoți din nou, (cred că pentru ultima oară, căci am văzut că nu am nimic după, mă pot duce/întoarce singură) și am sperat că-l conving s-o facă și el, dar nu poate trece peste blocajul psihic din păcate. Probabil nu i-ar da voie nici personalul, pentru că nu are kilogramele necesare, dar ar fi interesant de ajuns până în acel punct.

De data asta știam exact cum va decurge totul, cu 2-3 zile înainte m-am chinuit să măresc doza de apă, am avut o alimentație mai bogată în ouă și carne  și joi dis-de-dimineață, mi-am început ziua cu o banană și multă apă. Credeam că va fi multă lume, dar am rămas surprinsă când am văzut sala goală. Am primit numărul 13 într-o zi de 13. Gata mi-am zis! E mare ghinion, sigur mă trimit acasă. Mă gândeam doar că nu-mi vor găsi venele (așa cum s-a întâmplat data trecută) ori cine știe ce va ieși la analize.

Trebuie să recunosc că leapșa asta e de mare ajutor, având în vedere că habar nu am despre ce să scriu. N-o să vă mint, ideile mele sunt zero, nu se leagă nimic, stau cu foaia goală și două ore și nu-s în stare să scrijelesc trei cuvinte. Vorba vine scrijelesc, căci na.. cum poți scrijeli pe-o foaie virtuală?

Și mai recunosc și că mie îmi plac tare mult lepșele, așa că nu, nu e deloc un chin să răspund la ea.

Laptop sau telefon? Clar amândouă. Nu se poate fără niciunul. Îmi place telefonul pentru că e mai lejer să stau pe Facebook/Pinterest/YouTube etc. și să dau cu deștu` pe ecran. Și pentru că scriu mesaje text și bineînțeles vorbesc la telefon și pentru seara, când mai pierd ceva vreme pe diverse aplicații înainte de culcare. În rest nu prea folosesc telefonul. Nu-mi place să fac poze cu el, nu scriu de pe el articole, nu editez.. Dar nu aș renunța la laptop, pentru că toate pozele sunt editate pe laptop, mi se pare mult mai profesionist, de pe el scriu articole, e mult mai simplu. Deci nu aș renunța la niciunul. Nu se poate.

Cărți sau TV? E musai să aleg? Dacă e musai aș zice că renunț la Tv, dacă nu-i musai, le aleg pe amândouă, că-mi place să trăncăne cineva pe fundal, chiar dacă nu bag în seamă. Altfel, la filme și seriale mă pot uita de pe laptop, dar să recunoaștem, altfel se vede pe un ditamai ecranul un film.

Spuneam pe aici, cel puțin așa cred, că eu în autobuz nu folosesc telefonul. De foarte puține ori răspund la apeluri, că nu-mi place să vorbesc la telefon mai ales când mi se suflă-n ceafă. Nu sunt secrete de stat, nici nu plănuiesc să atentez la viața președintelui, dar simt că n-am intimitate și că urechea altuia e mult prea aproape de mine. Așadar, am destul timp să-i urmăresc pe alții. Și văd o groază de oameni, unii de-a dreptul enervanți.

Cei care dau buluc peste tine

În primul rând n-am cum să nu-i remarc pe ăia de nu așteaptă să cobore lumea din autobuz și dau buluc peste uși să urce ca și când ar pleca fără ei. Ca să cobori trebuie să dai din coate ca să-i faci să se simtă, altfel nicio șansă. Serios fraților, de pe ce planetă veniți?

Dezechilibrații

Apoi sunt oamenii pe care nu am să-i înțeleg niciodată. Ăștia așteaptă în stație cu zecile de minute, într-un final vine autobuzul, urcă, se pironesc lângă aparatele de marcat biletele și încep să scotocească prin geantă după portofel. Și apoi prin portofel după abonament sau vreun bilet rătăcit. Timp în care autobuzul ia câteva curbe, ei se dezechilibrează de câteva ori, pentru că bineînțeles mâinile sunt în geantă scotocind. După ce își bifează abonamentul, se așează sau se țin de bară, plângându-se la „vecini” că șoferul conduce ca un nebun.  Serios? Oare dacă și-ar scoate biletul ăla încă din stație sau de când încep să zărească autobuzul (până acum nu am văzut niciodată un autobuz apărând de nicăieri, deci e timp lejer să-ți cauți biletul) și în mașină l-ar marca imediat ce urcă, apoi s-ar ține de bară, așa cum e recomandat pe toate geamurile mașinii, li s-ar mai părea că șoferul conduce ca un nebun? Hmm, săracul șofer, e vinovat că nu ia curbele cu 5km/h ca să nu se mai deșire călătorii din stânga-n dreapta  când stau 3 minute să-și caute abonamentul, neținându-se de nimic.

Mi-a plăcut atât de tare primul volum din „Un bărbat, o fată, o insulă pustie”, încât am citit și pe următoarele două, care cred că nu se ridică la nivelul primului volum. Nu-s rele, doar că cumva așteptarea a fost mai mare. Rămăsesem la ideea că Tiberiu ajunge să locuiasă cu Mia. Practic sunt ca și căsătoriți, doar că nu cu acte. Trec anii și Mia decide că vrea să se mărite cu Tiberiu, deși relația dintre ei nu era extraordinară, așa că se pune de-o nuntă. Întâmplare cu final tragic, cumva de așteptat, căci Tiberiu se gândește și nu numai că se gândește, dar fuge, părăsind-o pe Mia la altar.

Acțiunile cumva se repetă. O cunoaște pe Laura, cu care se va și căsători, ajunge din nou să fie internat la nebuni și bineînțeles că nu se mulțumește doar cu o femeie. Nu vă imaginați că pe Laura o iubește. Ba din contră, urăște atât de tare corpul ei, fiind o femeie rubensiană, însă este convins că Laura îl poate pune pe picioare.