Sunt momente în care îmi vine să mă cuibăresc în tine ca să înțelegi ce sunt cu adevărat. Și-n ciuda celor ce se spune eu nu sunt făcută din țărână. Pătrunde-mă ș-ai să înțelegi. Descoperă-mă atingere cu atingere, ia-mă ușor căci sunt ca un vis ce se spulberă dimineața. Nu-mi zâmbi, ah, nu mă atinge ca pe o curvă ieftină. Nu-ți fie teamă, eu sunt iubire. Nu simți căldura? Pajiști verzi cu ropote de cai sălbatici alergând spre orizonturi prea largi pentru tine. Nu trebuie decât să închizi ochii și să te pierzi în mine, aleargă deodată cu ei, să-ți mângie iarba plină de rouă călcâiele crăpate de-atâta singurătate iar soarele să-ți îmblânzească nărăvașele cosițe. Atunci ai să simți iubire, atunci ai să mă cunoști. 

Zilele trecute am fost împreună cu tăt familionul` la cumpărături, la un supermarket din oraș. Am împânzit imediat raionul cu fructe și legume, mama alegea niște nectarine, tata era cărăușul pungilor cu diverse la cântar și soră-mea căsca ochii după nu știu ce pasăre cântătoare care  avusese ghinionul să intre și zbura pe niște bare prinse de tavan. Eu îmi aruncam ochii și mă minunam de cât poate să coste kilu de banane roșii, când la câțiva metri de mine o tanti angajată a magazinului făcea aprovizionarea cu chestii vărsate în cutiile acelea de îți iei singur cât vrei.

A umplut o cutie din aia cu niște semințe de nu știu ce, apoi a mai luat din cărucior o pungă mare cu boabe de porumb pentru floricele. Însă cum gravitația își face treaba de minune, până a urcat tanti pe a treia treaptă a scării de care avea nevoie ca să  ajungă, probabil i-a alunecat punga cumva pentru că jumătate din boabe erau împrăștiate peste tot.  

Aud colo că avem o țară frumoasă, dincolo că vai ce faină-i România. Unde e fraților faină? În peisaje? E faină că avem munți și văi și ape și toate culorile pe hartă? La ce bun când mor oamenii cu zile în spitale, că doctorii nu se uită nici cu deștu` mic de la piciorul stâng la ei? Copiii ies tot mai neșcoliți din școli, tot mai mulți nu-s în stare să ia bacul. Da` la ce dracu îți mai trebuie bac când și cu facultate ești bătăia de joc a altora?

În momentul de față sunt obosită, nervoasă și scârbită. Situația în urma căreia am dobândit cele anterior enumerate este următoarea: astăzi la nouă (!!!!) fără un sfert dimineața urcam împreună cu mama treptele spitalului municipal (da, știu, se scrie cu majuscule, dar nu am chef de ele azi). Avea trimitere de la medicul de familie la neurologie, așa că ne-am așezat frumușel la rând. Ș-am stat, ș-am citit o revistă, ș-am mai citit alta, ș-am stat, ș-am ascultat la povești de la pacienți de mi s-au atrofiat urechile. Îmi venea să mă arunc de la etaj. Să vă spun că era ceasul trei (!!!)?  În sfârșit prinde și mama un moment în care lumea nu mai bufnea năucă pe asistenta  cotoroanța care ieșea să strige din pacienții care erau deja programați.

Mi-am făcut contul de feisbuc prin clasa a 11-a cred. Mda, eu și încă o colega din liceu eram cam singurele care „nu trăiam” pentru că nu intrasem încă în lumea asta cool a oamenilor șmecheri. Se adoptase o modă atunci de începuseră toți să discute pe minunăția asta a lui Zuckerberg. Se crease grupul clasei, grupul liceului, grupul grupurilor din clasă și nimeni nu mai anunța nimic la oră. Totul se anunța online și nu de multe ori nu eram puse în temă, pentru că bineînțeles că nu ne spunea și nouă nimeni că la ora x trebuie să fim în locul y. A trebuit deci să fim și noi în pas cu moda și să ne lăsăm purtate pe cărările necunoscute ale feisbucului. 

Prin vene curge același sânge. Aceeași nuanță străbate atent fiecare lungime a părului. Unul îngreunat de bucle vesele și plăcute ochiului care atârnă până aproape de mijloc. Tot până la mijloc, celălalt e dureros de drept. Parcă l-ar fi tras cineva de mâini și picioare de rămâne în aceeași poziție neînduplecată. Aceeași tentă verzuie scaldă căpruiul irișilor și-l închide la centru. Aceleași gene dese … si totuși… opt ani diferență.

Probabil v-ați prins că este vorba despre mine și soră-mea. Asemănările nu se opresc aici, mai este una mare și lată. Diferențele însă …. nu îmi ajung degetele să le enumăr. Uneori tind să cred că o face intenționat cu alesul a ceea ce-i place. Mă gândesc că dacă ea a fost ultima, iar eu deja aveam niște preferințe când a început să guste ea din viață, atunci musai trebuia să-i placă ce nu îmi plăcea mie. Albastru? Nuuuu, mov! Gustul de ciocolată? Ba vanilia e mai bună!

În materie de caracter iarăși există o mică asemănare. Amândouă suntem supărăcioase, încăpățânate și orgolioase. Numai că după ce ne certăm (ce, credeați că dacă am crescut e totul lapte și miere?) eu sunt cea care se duce la ea, iar ea e cea care îmi întoarce spatele și rămâne bosumflată.

Autor: Amos Oz

Editura: Humanitas Fiction

An apariție: 2015

Număr pagini: 264

Să cunoști o femeie, aduce în prim plan trăirile interioare ale lui Yoel, fost agent al serviciilor secrete israeliene, care după moartea soției sale decide să se mute împreună cu fiica – Netta, mama și soacra. Mutarea lui din fosta casa coincide cu izolarea de lume și de tot ceea ce înseamnă activitate. Pe parcurs, au loc mai multe comemorări ale vieții cu Ivria, soția sa, o viață care mie mi se pare destul de ciudată. Spun asta pentru că, într-o oarecare măsură  seamăna cu o căsnicie care undeva a suferit o ruptură. De fapt, plecările lungi și dese în diverse misiuni ale lui Yoel fac ca între membrii familiei lucrurile să se răcească.

La un moment dat, aș da exact citatul, dar nu mai găsesc pagina (vina mea că nu am făcut recenzia imediat ce am terminat cartea, sau că nu mi-am notat) m-a șocat modul în care se desfășurau lucrurile în familia lui Yoel.

Nu știu câți dintre voi ați auzit de Cartea pe bancă, dar mie personal mi se pare o idee genială care merită tot respectul.  Cum probabil v-ați dat seama deja din titlu, este vorba de cărți. Da, multe cărți care își așteaptă cumințele cititorii pe băncile din parcurile (și nu numai) orașului Iași. Proiectul Cartea pe bancă a luat naștere din inițiativa ieșeanului Eugen Benea care a constat că majoritatea tinerilor, deși aflați în aer liber, erau tot cu nasul în telefoane.

În ce constă toată treaba? E simplu. Cărțile sunt lăsate de către inițiator pe bănci, iar cei care le găsesc pot lectura pe loc sau acasă, cu condiția ca după ce termină să le lase pe o bancă, într-un parc. Proiectul este foarte răspândit și cunoscut în mediul online, în special pe facebook.

Despre prima dragoste sau despre primii fluturași în stomac se spune că nu se uită niciodată. Nu știu dacă e chiar așa cu dragostea, n-am experimentat, încă sunt la prima,  dar eu știu că primii fluturași în stomac mi-i amintesc perfect. Să fi avut vreo 12-13 ani, iar el era mai mare cu un an din câte mă mai ține memoria. Venea în sat, la bunici, dar asta se întâmpla cam rar. În anul ăla a stat cât a ținut vacanța de vară. Roșcat, cu pistrui și niște ochi albastri. Îmi era atât de rușine să-l întreb pe unul din prieteni (care de altfel era singurul din gașcă care îl cunoștea și care își petrecea timpul cu el) cum îl cheamă pentru că apăreau prostiile alea cu vaaai îți place de el și nooo, nu voiam să fiu subiect de râs și de arătat cu degetul pentru prieteni.  Iar cu el nici vorbă să vorbesc că mă făceam roșie toată.

De câteva zile mă tot întreb dacă să public asta sau nu, dar uite că îmi fac curaj și ce-o fi o fi. Sinceră să fiu, e prea tare amintirea asta ca s-o fac uitată și tare aș vrea să rămână undeva scrisă. Așadar să pornim procesul de facere de râs. Dacă la final o să ziceți Doamne ce nebune, îmi asum! Așa zic și eu!

Se face că pe perioada facultății am avut parte de prietene un pic cam studioase. Nu că eu nu aș fi fost (asta e așa, ca să mă scot fată bună și cuminte), dar o plimbare în oraș în loc de un curs plictisitor nu strică, nu? O oră de somn în plus în loc de tremurat în nu știu ce sală, face bine, nu? Și o zi de repaus la o vorbă ca-ntre fete, la o înghețată și-o clătită în cămin, în loc de 4 ore de cursuri absolut inutile, doar n-o fi sfârșitul lumii. Numai că fă-le dacă ai cu cine! Eu nu am văzut în viața mea om de 21 de ani aproape plângând că el vrea la cursuri și cum doamne ferește să chiulească, că ea e studentă serioasă și câte și mai câte.

Dragă chipule fără nume,

Am un gol imens în cap și simt cum îmi bate vântul gândurile. Alerg, alerg cu tălpile prăfuite de anii din spate, printre pufuri de păpădii ce se ridică vioaie spre cer. De când n-am mai suflat într-o păpădie… O să îți adun câteva într-o bună zi, să suflăm împreună. Mai întind mâna să culeg niște flori de cireș, căci sunt roz ș-am înțeles că roz e doar viața cu-a ei dragoste. Eu credeam că dragostea are culoarea curcubeului și că viața are ce culoare vrem noi să aibă. A mea de exemplu e albastră. Așa de liniștită și în ultimul timp cam lentă. Parcă nimic nu merge așa cum ar fi normal. Mi-aș dori să fie o explozie de culori. Știu că undeva, cândva așa va fi.

Tu ce mai faci? Încă mai aștepti pe aceeași bancă cu inițiale scrijelite pe spătar, să vină dragostea la tine? Fericirea ta ce culoare are?