Astăzi n-am chef să fiu nicicum. După ce mi s-a stricat magia de după Paște cu o trezire la realitate (de Paște am visat da, am visat frumos, am visat tihnă și pace, familie, iubire și câte și mai câte) acum iaca nu-i destul și a început a ninge. Și-mi ninge pe bietele flori din ghiveci pe care le-am scos de la începutul lunii afară și-mi ninge pe bieții patrupezi ce tremură pe scări și-mi ninge pe alei de vise învăluite-n amintiri. Și nu am chef decât să ridic un deget din pătură ca să văd cât de cald mai e în cameră și să mai deschid un ochi că doar m-o izbi o rază de soare prin fereastra înnorată.

Cinci și-un sfert dimineața, o senzație de sete și un somn prea dulce ca să bag de seamă senzația. De obicei când mă trezesc noaptea îmi ia ceva până adorm la loc, așa că am făcut repede un calcul mental și am constatat că mai bine beau apă ca să am timp să adorm până se trezește soră-mea, că apoi dus îi somnul meu la vale … Așa că beau, mai verific încă o dată ceasul, închid ochii, îmi așez perna mai nu știu cum, trag pătura de tot și nici n-apuc bine să îmi doresc să adorm că începe să sune. Alarma, aia de cinci jumate.

Sor-mea părea să nu fi băgat de seamă că pentru ea sună miraculoasa sirenă-a telefonului, așa că îi dau un ghiont în spate să se trezească și să închidă. Mă bombăne c-am trezit-o (eu!!) și îmi zice că mai doarme până la șase. După încă patru alarme se făcu șase, iar eu eram în toiul fericirii că în sfârșit se trezește și începe zumzăiala oficială, dar nu mai conta nimic, eram dispusă să mă fac că nu aud nimic și să dorm, asta după ce toată noaptea am dormit vreo 3 ore.

Câteodată alegem să ne împiedicăm de-o virgulă doar ca să nu scrijelim punctul. Așa cum alegem să ne ascundem după minciuni, sau în spatele unor frici cu care ne îmbrăcăm din ce în ce mai gros, până ne afundăm de tot. Tot așa zâmbim în fața celui pe lângă care trecem, doar pentru ca apoi să întorcem capul și să-l măsurăm dintr-o privire rapidă, rece și înțepătoare. Probabil că uităm să fim oameni, uităm că viața e despre cumpărăturile la supermarket, unde ne încruntăm că fata de la casă se mișcă prea încet, despre cerșetorul de la colț de stradă, pe care îl ocolim pe unde putem, de parcă sărăcia e contagioasă, despre bătrâna care abia merge și se încumetă să treacă strada, despre copiii care bat mingea în fața porții.

Noi trăim pe facebook. Trăim și ne minunăm de cât de fericiți putem fi, acolo, în lumea aia minunată, unde facem lucruri minunate. Suntem mândri când distribuim filmulețe cu oameni ce ajută cerșetorii, suntem la fel de mândri când distribuim poza vreunui copil suferind de cine știe ce. Practic am făcut o faptă bună, nu? Am văzut, m-a impresionat și mi-a stors o lacrimă, acum ia să-l dau mai departe că poate l-o ajuta cineva. Eu sunt prea sărac și amărât și n-am 5 lei să donez… 

Iertată-mi fie postarea într-o zi de miercuri fără  cuvinte, dară cum la mine-n sat sunt fix două treceri de pietoni mari și late și extrem de inutile, zisei pas la provocare, pentru că probabil ați băgat de seamă, nu răspund provocărilor MFC cu imagini luate de pe net. Dacă nu ați băgat de seamă, nu-i bai, mai repet, că nu mă doare mâna să scriu: de fiecare dată am încercat pe cât posibil să postez fotografii proprii, în cadrul provocărilor de pe blogul Miercurea fără cuvinte. (pentru cine nu știe,  e noua căsuță).

Așadar pentru astăzi am pregătit altceva. De fapt nu era nimic pregătit, dar am citit la April provocarea 50 de lucruri despre mine și mi-a plăcut așa de tare ideea încât am zis să scriu și eu pe tema asta. Îmi cer scuze de pe acum, pentru posibilul articol kilometric și mulțumesc celor ce vor ajunge până la final, nu de alta dar azi am limbariță. 

Dacă tot plouă afară și m-am trezit cu chef de scris, m-am gândit să răspund în sfârșit (!!!) la provocarea lăsată de Diana pe străduța ei cu iluzii, asta până nu primesc penalizare. Ori aici nu era cu penalizări? Hmmm … cred că ar trebui să mă penalizez singură din când în când, poate așa o să fiu la zi cu ce trebuie. Așadar, cu scuzele de rigoare, să dăm drumul provocării:

De unde îți cumperi cărți?

Exista o vreme când cumpăram colecția de la Adevărul de la chioșcurile de ziare, dar n-am reușit decât vreo 40 de volume. Pe atunci nu puneam așa mare preț pe achiziționarea cărților nou apărute și nici nu prea cumpăram altceva, în afară de cele care mai se cereau pe la școală: mai un La Medeleni, mai o Enigmă a Otiliei, dar pe care le luam de la anticariate, drept pentru care nu arătau deloc „apetisant” … Aveam în bibliotecă destul de multe titluri, în special de la Alexandre Dumas – tatăl, pe care le devoram și chiar le iubeam și pe care le iubesc și acum, căci sunt printre primele romane „consistente” citite.

Titlu: Pădurea norvegiană
Editura: POLIROM
Nr. pagini: 360
Traducator: Angela Hondru
An aparitie: 2011
Autor: Haruki Murakami
Categoria: Literatura contemporană

Pădurea norvegiană e  o carte ancorată într-o realitate pe care nu mulți o înțeleg sau cel puțin nu vor să o accepte. Mă așteptam să dau de ceva fantastic într-o pădure norvegiană, că doar ăsta îi e titlul, nu? Dar nu, nu e despre o pădure, nu se petrece nimic în nicio pădure și nu are de-a face cu pădurea. Este o poveste tristă, o poveste din viața de student a lui Toru Watanabe. La 37 de ani, Toru își amintește de anii tumultoși ai studenției, în timp ce aflat în avion, aude melodia Norwegian Wood, de la Beatles. (Dacă sunteți curioși să ascultați melodia Norwegian Wood o să descoperiți întreg romanul în câteva versuri … ). Așa îl cunoaștem pe studentul Toru, un tip ciudat, antisocial și destul de retras. care preferă literatura veche și care este puțin cam îndrăgostit de iubita prietenului său cel mai bun din copilărie. Nimic ieșit din comun ați pune. Numai că acest prieten  a decis să părăsească această lume și s-a sinucis. Toru a suferit pierderea, dar mai tare a simțit-o Naoki, iubita acestuia, care ajunge să aibă ceva probleme și ajunge într-un fel de sanatoriu.

Titlu: 1Q84 volum 3

An aparitie: 2012

Autor: Haruki Murakami

Editura: POLIROM

Nr. pagini: 432

Volumul 3 din 1Q84 de Haruki Murakami a fost mai mult un roman polițist. Multe detalii, extrem de multe, poate chiar puțin exagerat. Mi s-a părut că cea mai mare parte din roman o ocupă Ushikawa, un individ angajat de oamenii Liderului să o găsească pe Aomame. Se întâmplă lucruri ciudate. Aomame simte că în seara în care l-a omorât pe Lider (vezi aici volum 2) a rămas însărcinată și știe sigur că este copilul lui Tengo (deși practic cei doi nu s-au găsit și ea nu a avut relații sexuale cu nimeni de ceva timp).

Tengo este nevoit să plece din nou din oraș, pentru că tatăl său decedase, timp în care Fukaeri dispare iar, lăsând doar un bilet în care scrie că trebuie să plece, pentru că „suntem priviți”. Murakami s-a jucat mult cu metamorfoza personajelor. Mama lui Tengo (ucisă prin strangulare când el avea mai puțin de 2 ani) are să reapară sub forma unei asistente ce are grijă de tatăl lui Tengo. Acesta ( în tinerețe recuperator de taxe NHK) deși se află în comă, reușește cumva să apară la ușa lui Aomame, insistând ca aceasta să plătească taxa pentru televizor.

Nici n-am deschis bine ochii că îmi bâzie telefonul. Îl iau și încerc să descifrez ce vrea de la mine la șase și un pic  dimineața. E o notificare de la aplicația de mesaje care mă anunță că a apărut o nouă temă. Una roșie, cu inimioare. Multe inimioare. Adorm la loc până când, 10 minute mai tâziu, bâzâie iar. Deschid ochii, las să-mi scape o înjurătură și deschifrez alt mesaj. Vodafonu’ mă anunță că azi am net gratis. Mulțumesc, dar n-am nevoie. Eu de somn am nevoie, că azi noapte era două și eu eram cu ochii pe tavan și puteam să jur că aud câinele sforăind pe scări.

N-am mai apucat să îmi regăsesc locul pe pernă, să nu fie nici prea sus, nici prea tare, nici prea moale, nici la jumatea patului, dar nici la margine de tot, că începe să-i sune alarma soră-mii.

Titlu: 1Q84 volumul 2

Autor: Haruki Murakami

An aparitie: 2012

Editura: POLIROM

Nr. pagini: 356

În volumul 2 al romanului 1Q84 de Haruki Murakami (pentru volumul 1 click aici) unele lucrurile devin mai clare, dar parcă în același timp misterul se adâncește. Știu că sună contradictoriu, dar așa am simțit.  Aomame este înștiințată de Doamna că misiunea ei se apropie. Urma să se vadă cu Liderul într-o cameră de hotel, unde avea să facă stretching (mișcări care solicită grupele de mușchi). Trebuia să fie foarte atentă, pentru că acesta era păzit. După această ultimă misiune, Aomame avea să devină alt om, cu altă identitate și altă viață. Doamna aranja totul ca Aomame să nu pățească nimic.

Când ziua cu pricina a sosit, femeia a fost condusă în camera hotelului de către cei doi paznici. I se spusese că orice aude și vede să rămână între ei, pentru că Liderul este un om sacru și așa trebuie să rămână. Când a pătruns în cameră, domnea întunericul. Pe pat se distingea o siluetă de bărbat. Câteva minute omul nu s-a mișcat și nu a scos niciun sunet. Abia apoi a părut să se trezească și a rămas singur cu Aomame. Și-au început exercițiile. Aomame îi punea în mișcare mușchii, iar bărbatul îi povestea ce îl doare. Suferea de o boală a retinei care îl împiedica să suporte lumina. După cum simțea el, curând avea să orbească.  De mulți ani o altă boală nu-l lăsa să trăiască liber.

Titlu: 1Q84 volumul 1
An aparitie: 2011
Autor: Haruki Murakami
Editura: POLIROM
Nr. pagini: 400

Nici nu știu cum să vorbesc despre romanul ăsta. E revoltător de fascinant!!! Cred că ar trebui să fie lectură obligatorie de citit într-o viață. Am simțit nevoia să povestesc pe larg ce se întâmplă – nu știu de ce, dar prea tare mi-a plăcut ca să țin doar pentru mine.

Pe întreg parcursul primului volum 1Q84 avem două planuri (tipic pentru Murakami, din câte văd), fără vreo legătură, fără să ne dea ceva de bănuit la început cum s-ar intersecta acestea. În deschidere avem imaginea interiorului unui taxi, Aomame fiind pe bancheta din spate. Taxiul este blocat în trafic iar timpul o presează pe femeie. Are o întâlnire extrem de importantă, unde nu are voie să întârzie nicio secundă, așa că după ce plătește taximetristului alege să coboare de pe autostradă folosind o scară de urgență.

Aomame este o femeie extrem de interesantă. Are 30 de ani și este nemulumită de sânii săi mici și inegali. Este instructor la o sală de gimnastică și asasin. Până la vârsta de 26 de ani fusese virgină și nu avusese niciun prieten. Inima ei aparținea unui bărbat pe care îl cunoscuse de mult, pe când aveau 10 ani și erau colegi. Avusese curajul să îl ia de mână, însă fără să-i spună nimic. De atunci nu se mai văzuseră și nici nu avea de gând să-l caute, deși îl iubea. Aomame credea că soarta i-l va scoate în cale fără să intervină ea. Trebuia doar să aibă răbdare.