Ieri a fost una dintre zilele oribile pe care le-am simțit adânc înfipte-n suflet. Am pornit dis de dimineață, când abia se trezise soarele, împreună cu unchi-miu și viitoarea lui consoartă la capitală, pentru șopinguiala de dinainte de nuntă. A lor. Și nunta și șopinguiala. Aș zice păcat, dar mă abțin. Direcția: Dragonul Roșu. Nu știu de ce neapărat ăsta, dar n-am comentat nimic, doar executat. Oricum eram și eu curioasă de ce e pe acolo, având în vedere că am tot auzit că așa fain e de îți vine să arunci cu bani în stânga și-n dreapta.

Prima oprire a fost în Dragon Mega Shop. Ăsta e ăl mai fain (a se citi aspectuos) și mai curat dintre cele pe care le-am văzut. Costume cu duiumu, doar răbdare să ai să le iei la puricat, unele faine, altele mai puțin, ieftine de loc (prețuri pe care le găsești și-n oraș aș zice). Rochii la fel de multicele, unele oribile, parcă făcute în bătaie de joc, altele drăguțele. Cred că nu m-am simțit niciodată așa de prost ca acolo. Parcă aș fi fost un copil care a plecat dintr-un magazin de jucării cu mâna-n … buzunar.

Cu riscul de a părea încă un cititor adolescentin am să spun cu mâna pe inimă că abia am putut să las cartea din mână. Și n-aș fi lăsat-o, dacă nu arăta ceasul ora două noaptea. Aș fi citit-o în jumătate de noapte dacă nu mi-ar fi cântat Ene pe la gene. Romanul Valuri de viață ne spune povestea Irinei Albu, o tânără de 18 ani ce se întoarce de la Paris, de la studii, pentru a fi alături de bunicul ei, Dan, un moșneag încă prins în febra muncii. Dan era tot ce mai avea pe lume Irina. Părinții eu muriseară când aceasta avea nouă ani, într-un accident de mașină.

Dacă vă gândiți că urmează o poveste de dragoste clasică, dintre doi adolescenți, da, aveți dreptate. Recunosc că și eu m-am gândit la asta încă de când am aflat că Irina avea să-și termine liceul în București. În prima zi, un băiat (tipul râvnit de toate liceenele care pare să nu aibă ochi pentru niciuna) cu ochi  verzi îi atrage atenția. Pe bună dreptate, cred că oricine s-ar pierde în verdele smarald al ochilor lui Robert Groza. Este de ajuns o privire, ca flacără să se aprindă. De aici totul urmează cursul firesc al naturii: întâi respingerea venită din partea lui Robert (asta n-ar fi chiar firesc, dar băiatul avea motivul lui, pe care îl aflați singurei), apoi dragostea dintre cei doi, dialogurile pline de cuvinte tandre și dulci. Când Irina află cine este de fapt Robert apare din nou respingerea, dar sufletul bun și inocent al fetei îl face să uite orice urmă de remușcare.

Relația celor doi e ținută secretă, Irina temându-se că dacă îi va spune lui Dan, inima acestuia va ceda. Pe de altă parte Dan e bucuros când o vede pe Irina că radiază de fericire și crede că motivul fericirii ei e Victor, băiatul unor buni prieteni de familie, de care bătrânul încerca cu orice preț să o aproprie.

∗ continuare de la Coșmarul camerei cu pereți albi ∗

Probabil că îl credeau vreun nebun oamenii care îl ocoleau fără ca măcar să îl privească. Femeile le acopereau  ochii copilelor cu codițe prinse-n panglici roșii, iar bătrânii își făceau cruce timid și aruncau priviri curioase. Elon îi privea pe toți, pe rând, cerând parcă ajutor și ceva de îmbrăcat. Tot ce știa e că e gol pe o trecere de pietoni dintr-un oraș al cărui nume nu-l cunoștea, înconjurat de niște oameni care se holbau de-a dreptul la goliciunea lui de parcă nu ar mai fi văzut un bărbat dezbrăcat. Știa că nu se putea baza pe ajutorul semenilor săi, tocmai din cauza asta nu îi iubea. N-a simțit niciodată compasiune și înțelegere pentru oameni.

Mai simțise cândva răceala din privirile străinilor și confuzia pe care o avea acum. Era doar de nouă ani când tatăl său divorțase de mama sa. Era un bărbat care iubea băutura și scandalurile așa că divorțul venise pentru femeie ca o eliberare dintr-o strânsoare prea grea pentru sufletul său, iar pentru copil era începutul unei noi vieți lipsite de palme grele simțite pe obrajii pe care doar lacrimile mai poposeau. Și totuși fericirea era încă departe. După jumătate de an în care părea că totul căpătase un nou sens, Elon se trezi într-o dimineață cu un bilet pe pat, un bilet în care mama sa îi scrisese că se împăcase cu fostul soț, bărbatul care l-a bătut de zeci de ori că mânca prea mult sau că mai cere un lemn în plus, în odaia friguroasă.

O cameră cu pereți albi. Din când în când, câte o dungă neagră traversează elegant lăsând senzația de crăpătură în zid. Nicio deschizătură, nicio fereastră, doar nepăsare. Liniște ca-n mormânt și-un aer aproape de nerespirat. Din mijlocul tavanului coboară pe o ață plăpândă un mic păianjen. Se lasă ușor, parcă simțindu-se urmărit, până la jumătate, apoi dispare. Parcă nici n-a fost acolo. Unu-doi, unu-doi, se numără dungile negre și rușinate se preling pe podea.

– Unu-doi, unu-doi, se numără dungile, șoptește Elon. Unu-doi, unu-doi. Oare ce caut eu aici? Captiv în propriul coșmar. În camera de un alb imaculat, fără ferestre, bărbatul stă întins pe podea. Ascultă murmurul dungilor în liniștea apăsătoare și zâmbește. Ar vrea să strige, dar știe că nu-l va auzi nimeni. În coșmarurile lui întotdeauna e singur și captiv. Nu iubește oamenii și nici nu cunoaște iubirea.

Astăzi n-am chef să fiu nicicum. După ce mi s-a stricat magia de după Paște cu o trezire la realitate (de Paște am visat da, am visat frumos, am visat tihnă și pace, familie, iubire și câte și mai câte) acum iaca nu-i destul și a început a ninge. Și-mi ninge pe bietele flori din ghiveci pe care le-am scos de la începutul lunii afară și-mi ninge pe bieții patrupezi ce tremură pe scări și-mi ninge pe alei de vise învăluite-n amintiri. Și nu am chef decât să ridic un deget din pătură ca să văd cât de cald mai e în cameră și să mai deschid un ochi că doar m-o izbi o rază de soare prin fereastra înnorată.

Cinci și-un sfert dimineața, o senzație de sete și un somn prea dulce ca să bag de seamă senzația. De obicei când mă trezesc noaptea îmi ia ceva până adorm la loc, așa că am făcut repede un calcul mental și am constatat că mai bine beau apă ca să am timp să adorm până se trezește soră-mea, că apoi dus îi somnul meu la vale … Așa că beau, mai verific încă o dată ceasul, închid ochii, îmi așez perna mai nu știu cum, trag pătura de tot și nici n-apuc bine să îmi doresc să adorm că începe să sune. Alarma, aia de cinci jumate.

Sor-mea părea să nu fi băgat de seamă că pentru ea sună miraculoasa sirenă-a telefonului, așa că îi dau un ghiont în spate să se trezească și să închidă. Mă bombăne c-am trezit-o (eu!!) și îmi zice că mai doarme până la șase. După încă patru alarme se făcu șase, iar eu eram în toiul fericirii că în sfârșit se trezește și începe zumzăiala oficială, dar nu mai conta nimic, eram dispusă să mă fac că nu aud nimic și să dorm, asta după ce toată noaptea am dormit vreo 3 ore.

Câteodată alegem să ne împiedicăm de-o virgulă doar ca să nu scrijelim punctul. Așa cum alegem să ne ascundem după minciuni, sau în spatele unor frici cu care ne îmbrăcăm din ce în ce mai gros, până ne afundăm de tot. Tot așa zâmbim în fața celui pe lângă care trecem, doar pentru ca apoi să întorcem capul și să-l măsurăm dintr-o privire rapidă, rece și înțepătoare. Probabil că uităm să fim oameni, uităm că viața e despre cumpărăturile la supermarket, unde ne încruntăm că fata de la casă se mișcă prea încet, despre cerșetorul de la colț de stradă, pe care îl ocolim pe unde putem, de parcă sărăcia e contagioasă, despre bătrâna care abia merge și se încumetă să treacă strada, despre copiii care bat mingea în fața porții.

Noi trăim pe facebook. Trăim și ne minunăm de cât de fericiți putem fi, acolo, în lumea aia minunată, unde facem lucruri minunate. Suntem mândri când distribuim filmulețe cu oameni ce ajută cerșetorii, suntem la fel de mândri când distribuim poza vreunui copil suferind de cine știe ce. Practic am făcut o faptă bună, nu? Am văzut, m-a impresionat și mi-a stors o lacrimă, acum ia să-l dau mai departe că poate l-o ajuta cineva. Eu sunt prea sărac și amărât și n-am 5 lei să donez… 

Iertată-mi fie postarea într-o zi de miercuri fără  cuvinte, dară cum la mine-n sat sunt fix două treceri de pietoni mari și late și extrem de inutile, zisei pas la provocare, pentru că probabil ați băgat de seamă, nu răspund provocărilor MFC cu imagini luate de pe net. Dacă nu ați băgat de seamă, nu-i bai, mai repet, că nu mă doare mâna să scriu: de fiecare dată am încercat pe cât posibil să postez fotografii proprii, în cadrul provocărilor de pe blogul Miercurea fără cuvinte. (pentru cine nu știe,  e noua căsuță).

Așadar pentru astăzi am pregătit altceva. De fapt nu era nimic pregătit, dar am citit la April provocarea 50 de lucruri despre mine și mi-a plăcut așa de tare ideea încât am zis să scriu și eu pe tema asta. Îmi cer scuze de pe acum, pentru posibilul articol kilometric și mulțumesc celor ce vor ajunge până la final, nu de alta dar azi am limbariță. 

Dacă tot plouă afară și m-am trezit cu chef de scris, m-am gândit să răspund în sfârșit (!!!) la provocarea lăsată de Diana pe străduța ei cu iluzii, asta până nu primesc penalizare. Ori aici nu era cu penalizări? Hmmm … cred că ar trebui să mă penalizez singură din când în când, poate așa o să fiu la zi cu ce trebuie. Așadar, cu scuzele de rigoare, să dăm drumul provocării:

De unde îți cumperi cărți?

Exista o vreme când cumpăram colecția de la Adevărul de la chioșcurile de ziare, dar n-am reușit decât vreo 40 de volume. Pe atunci nu puneam așa mare preț pe achiziționarea cărților nou apărute și nici nu prea cumpăram altceva, în afară de cele care mai se cereau pe la școală: mai un La Medeleni, mai o Enigmă a Otiliei, dar pe care le luam de la anticariate, drept pentru care nu arătau deloc „apetisant” … Aveam în bibliotecă destul de multe titluri, în special de la Alexandre Dumas – tatăl, pe care le devoram și chiar le iubeam și pe care le iubesc și acum, căci sunt printre primele romane „consistente” citite.

Titlu: Pădurea norvegiană
Editura: POLIROM
Nr. pagini: 360
Traducator: Angela Hondru
An aparitie: 2011
Autor: Haruki Murakami
Categoria: Literatura contemporană

Pădurea norvegiană e  o carte ancorată într-o realitate pe care nu mulți o înțeleg sau cel puțin nu vor să o accepte. Mă așteptam să dau de ceva fantastic într-o pădure norvegiană, că doar ăsta îi e titlul, nu? Dar nu, nu e despre o pădure, nu se petrece nimic în nicio pădure și nu are de-a face cu pădurea. Este o poveste tristă, o poveste din viața de student a lui Toru Watanabe. La 37 de ani, Toru își amintește de anii tumultoși ai studenției, în timp ce aflat în avion, aude melodia Norwegian Wood, de la Beatles. (Dacă sunteți curioși să ascultați melodia Norwegian Wood o să descoperiți întreg romanul în câteva versuri … ). Așa îl cunoaștem pe studentul Toru, un tip ciudat, antisocial și destul de retras. care preferă literatura veche și care este puțin cam îndrăgostit de iubita prietenului său cel mai bun din copilărie. Nimic ieșit din comun ați pune. Numai că acest prieten  a decis să părăsească această lume și s-a sinucis. Toru a suferit pierderea, dar mai tare a simțit-o Naoki, iubita acestuia, care ajunge să aibă ceva probleme și ajunge într-un fel de sanatoriu.