Oameni de nota 10

Eram multe suflete în acea sală mare și mult prea rece. Auzisem noi ceva, de la cei ce aveau cunoștințe mai mari, care-și tociseră coatele pe acele bănci, însă vârsta ne făcea să fim mult mai gălăgioși decât ar fi trebuit. Sunt convinsă că de pe hol, sala răsuna ca o cameră plină cu copii de 2 ani, care zbiară fiecare pe limba lui. Și nu înțeleg cum niște zeci de oameni de 20 de ani pot fi așa de neciopliți. Adică, unde-i educația?

Asta îmi amintea de orele din generală, când după sunarea clopoțelului în loc să așteptăm cuminți în bănci venirea profesorului, noi îl așteptam pe bănci, pe catedră ori alergându-ne prin clasă. Singura diferență e că acum nu ne mai alergam, însă la statul cu fundul pe bancă nici că renunțasem.

În învălmășeala care era acolo, printre subiectele diverse, despre unghii, păr, seriale, iubiți, petreceri și ce băieți faini mai sunt prin alți ani (am fost an de fete în mare parte, așa că e de înțeles) am reușit să distigem sunetul ușii care s-a deschis. Ne-am mișcat fundurile la locurile noastre și ne-am ridicat privirile la cel ce tocmai intrase.

Cu părul alb, privirea încruntată, o cocoașă destul de pronunțată și pași mici dar hotărâți și-a făcut prezența proful.  În sală s-a auzit un murmur ușor. Cred că ne gândeam cu toții la cât de interesante vor fi cursurile cu acest om pentru că la cei 80 de ani ai săi, pe cât avea atunci, era aproape imposibil să cuprindă toată sala. Eu îmi alesesem un loc sus de tot, aproape în spate și chiar mă gândeam că o să adorm acolo, din moment ce nu voi auzi nimic.

„Eu sunt Ion Bălu și voi fi profesorul vostru de literatură română. Scrieți!” Din mâna aia de om, din bătrânelul ăla plin de riduri, care-mi amintea de tataie a ieșit vocea aia? mă gândeam în timp ce rămăsesem cu ochii ațintiți la el.

Toate cursurile ce au urmat mi-am ales numai locuri în față, și nu pentru că nu aș fi auzit, ci pentru că mi-era teamă să nu pierd ceva. Mi-aduc aminte foarte clar că atunci când intra pe ușă, și o făcea întotdeauna în minutul în care începea cursul, nu mai târziu, vocea lui umplea pur și simplu sala. Parcă avea ecou și parcă tot timpul îngheța la auzul glasului său. Din toți anii de facultate, la  cursurile domnului Bălu nu am lipsit niciodată. Ba mai mult eram captivată de ființa aceea minunată, care la 80 de ani gândea și vorbea excepțional.

Mai târziu (nu ne spunea niciodată despre viața lui) aveam să aflu că tata l-a avut ca profesor de română la liceu, că de fapt era născut și încă locuia în orașul în care eu am făcut liceul. Dar nu asta e important. Important e (lucru care m-a captivat de altfel) că a corespondat cu Mircea Eliade, că este un critic și istoric literar și a scris nenumărare cărți despre viața unor mari scriitori, precum  George Călinescu. Mi-aș fi dorit să aflu mai multe despre el ca om. Câteodată ne mai povestea cum făcuse rost de o mașină de scris și scria pe ascuns, într-o cameră în care nici măcar nu trăgea draperiile ca nu cumva să-l vadă cineva că scrie și să-l denunțe. Și cum ascundea mașina la fiecare bătaie în ușă pe care o auzea, de teama securiștilor.

Altădată ne mai spunea despre Eliade și despre cum își scriau ei, însă astea erau momente prea rare, căci era cu adevărt modest și destul de retras în a-și povesti viața. Iar din păcate pe internet nu am găsit nimic despre viața lui, ci doar despre munca titanică pe care a depus-o scriind despre viața altora.

Nu știu de ce mi-a rămas întipărit acest om, de ce încă vocea lui răsună limpede în capul meu, însă știu sigur că e un om de 10! De nota 10 adică și că merită să trăiască și să predea încă 100 de ani de acum înainte.