Nu-ți mai sunt nici suflet, nici gând, nici dimineață

Nu-ți mai sunt aripi întinse spre orizonturi colorate. Nici măcar dorința de a le mai atinge. Fărâmă de dorință … fărâmă de dor. De albastruri numai de noi atinse în nopțile când adunam stea cu stea și cream constelații în podul palmei. Le coloram apoi cu amintiri și le aruncam pe cer îmbrăcate în noi. Tu îmi luai palmele și le strângeai la piept, le sărutai timid, de fiecare dată cu o secundă în plus, așa cum era dorul tău. Mai mare, din ce în ce mai mare. Așa-ți erau și dorințele cu mine. Eu mă pierdeam în brațele tale și-n ochii tăi găseam liniștea. Și-o ascultam în timp ce constelațiile noastre ne străluceau deasupra. Era momentul nostru de regăsiri și nimic nu l-ar fi stricat.

Nu-ți mai sunt cărări prin suflet, nici măcar umbra pașilor târzii. Pe străzi numai de noi știute ni se plimbau sufletele de mână, inimă-n inimă, în același ritm, cu același fior, cântând aceeași dragoste – pierdută-n depărtări acum, când ni se plimbă trupurile mână-n mână, dar ni-s sufletele-ntoarse pe dos.

Unul pierdut, altul și mai pierdut și mai nebun și mai necunoscut. Aveam suflete curcubee ce se aprindeau la fiecare ochiadă dată pe furiș. Timidă, pecetluită cu-o sclipire-n colț de iris și-o clipire rușinoasă. Doar cât să facă sufletul să se zbenguie și să salte pe note vesele. Acum tot niște curcubee sunt, dar unele cu tonuri de gri în degrade, cu voci amuțite și povești prăfuite. Și ni le ștergem de lacrimile ploii ca și când ploaia e ceva rău și stricător. Am uitat că odată ne conturam trupurile cu picurii ei. Ne îmbrățișam și ne contopeam într-un strop.

Nu-ți mai sunt Luceafăr în vise și nici Lună prin marea de beznă. Nici poveste la ceas de seară, când prea multe gânduri îți gâdilă visarea. Nu-ți mai sunt liniște și nici fală. Nici dezmierdare, nici curaj. Nu-ți mai sunt busolă pe marea-nvolburată. Ti-e goală nava și cârma nu te-ascultă. Până în mare nu mai e decât un pas. Nu-ți mai sunt rază de soare ce te-alintă dimineața. Când mai vrei cinci minute în plus și te pierzi printre cearceaful rece, pe patul gol cu o singură pernă. Prea mică pentru doi.

Poate că e mai bine. Poate că undeva ceva a ieșit din coloană și totul s-a rearanjat pe alte trepte. Poate că o secundă în plus n-a fost de ajuns. De ar fi fost două, s-ar fi amânat schimbarea. Încă puțin, deși nu ți-aș mai fi fost oricum. Trei, ar fi durut și mai mult. Amăgire, asta ar fi fost. Ne-am fi amăgit unul cu altul, cu constelații  și cu tot ce am însemnat. Nu-ți mai sunt nici măcar iluzia unei lumini difuze pe un tavan înnegrit de fum. Nu-ți mai sunt și poate nici nu ți-am fost …