Ieri am ajuns la concluzia că lucrurile la baza lor sunt extrem de simple. Doar că nouă ne place să le complicăm. Probabil că așa suntem noi, niște ființe complicate, care nu se simt bine să facă ceva rapid, ușor fără alte complicațiuni. Ieri, în timp ce-mi savuram cafeaua de la ora 12 împreună cu mama, îi sună telefonul. O colegă de-a ei dorea o prăjitură. Îmi place așa mult femeia asta, e genul de om nepretențios, fără detalii, fără nimic. În trecut i-am mai făcut un tort și vreo patru prăjituri. Toate după sufletul meu. Dacă a apelat de atâtea ori la talentele mele, înseamnă că am ales bine. Logica mea așa spune.

Doar că pe cât de „la liber” era tema dată, pe atât de multe erau opțiuniile. Să fie cu ciocolată? Să aibă nucă? Să fie albă sau neagră? Cu frișcă? Să fie ceva din ce i-am mai făcut până acum? Primul gând a fost o prăjitură cu finetti. Ușor de făcut, maxim o oră toată treaba. Suna bine. Mi-am pregătit ce era de pregătit, când un alt gând îmi bate la ușă. Prea simplu! Mult prea simplu pentru o prăjitură … În momentul ăla s-au răsucit astrele și-am căzut de acord (eu cu mine) că mai bine aș face o prăjitură Fanta. Oricum aveam nevoie de poze mai bune, pentru că prima oară când am încercat-o nu mi-a crescut prea frumos blatul, așa că pozele nu mă satisfăceau vizual. Și oricum, când e momentul potrivit să refaci o prăjitură care prima dată n-a crescut frumos? Exact. Când e pentru altul. 

Trec repede prin lista de ingrediente și constat că-mi trebuie cremă de brânză. Arunc un ochi pe ceas, fac 2-3 calcule și o sun pe soră-mea, care teoretic trebuia să fie încă în oraș. În capul meu totul era simplu. Fac blatul repejor, între timp ajunge sor-mea acasă cu crema de brâznă, fac crema și toate bune și frumoase. Practic n-a fost așa. Soră-mea era în maxi, în drum spre casă. Așa că îmi dau lenea la o parte și mă duc la magazin. Mă sună A. și-mi zice să o iau și pe ea din stație dacă tot sunt pe acolo. Recuperez copilu’, opresc la magazin. Ghinion. În frigidere cam bătea vântul, parcă-ar fi trecut un uragan. Magazinul nr 2. Aceeași priveliște dezolantă în frigidere. Ba chiar vânzătoarea îmi mai aruncă și niște priviri dubioase când o întreb dacă nu are niciun fel de cremă de brânză. Parcă-aș fi cerut zăpadă.

Intru în mașină și observ un rânjet de copil drăcos pe fața soră-mii. Cine te-a pus să faci d-asta? Mai bine luai niște finetti și făceai d-ailaltă …. Să iau finetti? Adică să-i fac pe plac ghinionului și să-l las să-mi râdă în față? Nu .. o să scot eu crema aia de brânză chit că ajung în oraș.

Magazinul nr 3. Deja ajunsesem în celălalt capăt al satului și aveam mari speranțe, pentru că este destul de mare. Și ce frumos s-a dus vânzătoarea la frigider! Parcă era drumul spre Rai, iar eu zâmbeam cu gura până la urechi. A fost frumos, chiar dacă n-a durat decât vreo 4 secunde, până mi-a zis că au cremă de brânză .. cu verdeață. Sunt convinsă că e la fel de bună ca cea cu smântână, dar sigur verdeața nu se pupa cu Fanta.

Începusem să mă gândesc deja dacă să mai caut la mine-n sat, care apropo, nu e pe coclauri, cum probabil vă gândiți, nici în vârf de munte, nici în vreo văgăună, dar am ajuns la concluzia că n-are rost să mai merg și la ultimul magazin că .. n-are rost. Cu soră-mea care se spărgea de râs în dreapta și care îmi tot sugera să mă duc să iau finetti, mă îndrept frumușel spre satul vecin. Poate ăia or fi mai bogați, îmi zic și sper să nu fiu nevoită să îi dau și mai multe motive de râs soră-mii. Opresc în fața unui supermarket și repede mă trece un gând că am plecat în papuci de acasă și parcă nu pot intra așa, chiar dacă mai toți de acolo se duc lejer, ca de casă îmbrăcați. Îi dau 2 brânci soră-mii să se ducă ea. Normal că mă refuză, altfel n-ar fi soră-mea. Că nu știe ce să cumpere, că mai bine lasă că găsim la magazine. Că în magazin parcă nu e așa grav dacă intri în papuci, oricum așa te duci mereu.

3 magazine mai târziu, eram victorioasă. Mă rog, aveam victoria pe sfert doar, căci din 3 găsisem doar un păhărel de cremă de brânză. Mă băteau gânduri mari să mă las păgubașă, dar parcă mă bătea mai tare orgoliul. Ăla de om nebun și încăpățânat. Devenise o competiție între mine și ghinion. N-avem cum să-l las să câștige, clar!

Magazinul cu nr. 7 a fost luminița de la capătul tunelului. Intru val vârtej, salut vânzătoarea pe fugă și mă îndrept spre frigidere. Depistez de cum iau „curba” 3 păhărele frumos aranjate pe raftul de sus. Îmi mușc limba, fac repede o cruce imaginară, scuip în sân și încep să descânt. Aproape că alerg spre frigider de teamă să nu-l deschidă altcineva înaintea mea. Aș fi fost în stare să pornesc o luptă dacă se atingea cineva de ele. Mă întind după primul pahar și îl iau cu atâta grijă ca nu cumva să se spulbere în mâinile mele. Respir ușurată când văd că e bun. Fără verdeață, fără alte mirodenii. Le iau și pe celelalte două și parcă simt cum tot magazinul se dărâmă pe mine. Verdeață. Multă verdeață în fața ochilor. Nu știu cu ce am greșit așa tare în viața asta sau ce am făcut așa de bun încât să-mi vină inspirația să caut în tot frigiderul ăla. Bine că nu era nimeni acolo, cred că arătam ca o sălbatică dând în stânga și-n dreaptă diverse chestii. Plăpând, în spatele tuturor alimentelor, parcă pitită doar ca să-mi facă mie în ciudă, stătea timidă și liniștită ultima bucată de cremă de brânză. Am întors paharul cu fața la mine, ca să ne privim ochi în ochi și-am mârâit la el al meu ești!

Nici măcar nu le-am pus pe tejghea. Nu! M-am chinuit să scot banii cu o mână, fără să las paharele jos, de teamă să nu mi le ia vânzătoarea. Când am ieșit din magazin, am ridicat un pahar ca să vadă și soră-mea cine a câștigat. Eram un fel de Gollum variantă feminină.

Cred că totuși era mult mai simplu să aleg prăjitura cu finetti. În tot timpul ăla în care ne-am fâțâit de colo colo ar fi fost făcută jumate’. Dar cum spuneam la început, îmi place să-mi complic existența.

Share: