Lanțul – Adrian McKinty – recenzie

Am citit Lanțul în două zile și nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, doar că trebuia să mai scriu și pentru SuperBlog și-i destul de greu să încropești niște idei când ai mintea goală. Printre alte chestii. Am terminat-o azi noapte târziu și-mi pare rău că parcă mai voiam. Romanul spune o poveste interesantă și cumva atrage atenția asupra vieții noastre expuse pe rețelele de socializare.

Rachel, o mama divorțată, o femeie care a învins o dată cancerul și va trebui să-l învingă din nou, primește un telefon anonim. Vocea de la celălalt aparat îi spune că i-a răpit fata, pe Kylie și că pentru a o elibera, trebuie să joace mai departe acest joc. Primește o serie de instrucțiuni. Sunt câțiva pași de urmat – fără poliție sau alți oameni implicați, o răscumpărare plătită în bitcoins, dar cel mai important detaliu și pas nu sunt banii, ci lanțul. Va trebui să răpească la rândul ei un alt copil, să le dea părinților aceleași instrucțiuni. La rândul lor, ei vor răpi pe altcineva și tot așa. Dacă ceva merge prost, va ucide ostaticul și va găsi o altă victimă. Altfel copila ei va fi ucisă. Nu există cale de întoarcere, nu există loc de ascuns. Lanțul știe absolut orice. E cu ochii pe ea și pe toți ceilalți.

Primește aprobarea de a-l implica pe Pete, fostul ei cumnat, cu care îngrozită bifează pe rând fiecare pas. Se pare că expunerea vieților pe rețetele de socializare o ajută pe Rachel să întocmească cu exactitate programul familiei țintă. Urmează să le răpească copilul, așa că trebuie să știe exact unde se duce, când se duce și mai ales unde sunt părinții la orice oră. Familia este foarte activă online, așa că nu-i greu să pricepi cum stă treaba.

Chiar dacă nu se crede în stare să răpească un copil, trebuie să o facă.

Mă gândesc cum ar fi să primesc un astfel de apel. În care să mi se spună să răpesc pe cineva ca să-mi fie eliberat cineva drag. Sau mai rău, cum ar fi să trebuiască să ucid pe cineva? Și dacă răpesc și dacă ucid, oare cum ar fi  după ce se termină povestea? Cred că povestea nu s-ar mai termina niciodată, ar fi imposibil să uit. M-aș transforma într-un monstru. De fapt, monstrul ăla cred că trăiește în fiecare. Atunci doar îl voi elibera. Dar aș putea să trăiesc cu gândul cu am ucis un om ca să salvez un altul?

Mă întreb și nu vreau să aflu răspunsul neapărat, dacă chiar există în lumea asta un om cu mintea atât de infectă încât să dea naștere unui astfel de Lanț. La câte se întâmplă dincolo de bula noastră, mă gândesc că există.

!!! Dacă nu vreți să aflați ce se întâmplă mai departe (nu veți afla tot, dar sunt câteva lucruri) este momentul să părăsiți acest articol !!!

– Știu la ce te gândești. E ceea ce-i trece prin cap oricui când își regăsește ființa iubită. Crezi că poți să eliberezi ostaticul și să dai uitării toată povestea. Problema e că nu te poți opune tradiției. Știi ce este o tradiție, Rachel?

– Ce vrei să spui?

– O tradiție este un argument viu. Un argument viu pentru o practică ce a început cu mult înainte. Dacă te joci cu Lanțul, ne vom întoarce împotriva ta și a familiei tale. Poți să fugi din țară, să te duci în Arabia Saudită sau în Japonia, unde vrei. Poți să-ți schimbi numele, să-ți iei o identitate complet diferită, te vom găsi întotdeauna.

Lanțul se continuă, Pete, Rachel și copila ei scapă. Trec zilele, trec săptămânile. Chiar dacă râd și nu vorbesc despre asta, se simte frica. Kylie este retrasă, are coșmaruri, merge la psiholog, însă nimic nu o ajută. Gândul că un polițist a fost ucis în fața ei, imaginea pivniței în care a fost ținută și mai ales ideea că mama ei a răpit o copilă de 8 ani, o ucid încet încet. Nu poate vorbi cu nimeni despre asta. Rachel se simte și ea urmărită la orice pas și abia când îi găsește jurnalul fetei sale și află că o bântuiau gânduri de sinucidere, știe că nu va scăpa niciodată de Lanț. Trebuie să facă ceva.

De aici, lucrurile iau o altă întorsătură. Rachel și Pete fac cercetări despre Lanț, încearcă să ajungă la ei. Dacă nu-i va înfrânge, nu vor reuși niciodată să fie liberi din nou.

N-am să vă mai spun ce se întâmplă mai departe. Ar fi păcat să nu rămâneți și voi cu gura căscată, cum am rămas eu. Vă spun doar că nu m-am așteptat la nimic din ce-a urmat. Autorul a avut grijă să nu dea nimic de bănuit.

Dacă ați citit-o sunt curioasă cum vi s-a părut. Dacă o veți citi, la fel sunt curioasă dacă vă va plăcea, așa că reveniți și lăsați-mi o părere.