De câteva zile mă tot întreb dacă să public asta sau nu, dar uite că îmi fac curaj și ce-o fi o fi. Sinceră să fiu, e prea tare amintirea asta ca s-o fac uitată și tare aș vrea să rămână undeva scrisă. Așadar să pornim procesul de facere de râs. Dacă la final o să ziceți Doamne ce nebune, îmi asum! Așa zic și eu!

Se face că pe perioada facultății am avut parte de prietene un pic cam studioase. Nu că eu nu aș fi fost (asta e așa, ca să mă scot fată bună și cuminte), dar o plimbare în oraș în loc de un curs plictisitor nu strică, nu? O oră de somn în plus în loc de tremurat în nu știu ce sală, face bine, nu? Și o zi de repaus la o vorbă ca-ntre fete, la o înghețată și-o clătită în cămin, în loc de 4 ore de cursuri absolut inutile, doar n-o fi sfârșitul lumii. Numai că fă-le dacă ai cu cine! Eu nu am văzut în viața mea om de 21 de ani aproape plângând că el vrea la cursuri și cum doamne ferește să chiulească, că ea e studentă serioasă și câte și mai câte.  Mda, aci e vorba de o colega (o să-i spunem L.) cu care mă aveam chiar foarte bine.  Cu chiu – cu vai, am reușit s-o convingem (eu și R.) ca ziua de 1 octombrie să ne-o petrecem la o plimbare, în parc, în loc să mergem la fastuoasa deschidere a facultății.

Și cum aia era ultima noastră deschidere, pentru că intram în anul 3, trebuia cumva să ne marcăm serios ziua. De asta nu ne-am ocupat noi, ci alții.

Iată-ne echipate frumos de plimbare, eu cu niște teneși în picioare pe care îi mai purtasem și cu care nu avusesem nicio problemă, iar celelalte două cu niște rânjete de nedescris.  Ajunsem (pe jos, juma de oraș- că doar era o zi faină și nu voiam să circulăm ca toți ceilalți cu mijlocul de transport în comun, nu?) în locul de unde pornea mijlocul de transport către respectivul parc (5 km în afara orașului), constatăm că în ziua aia nu circula nimic către acolo.  Ridicăm problema că ar fi mai bine să mergem în parcul din oraș, dar R. nici nu voia să audă. Așa că ne îndreptăm spre stațiile de  autobuze și ne urcăm într-unul care trecea pe unde aveam noi nevoie, dar își continua drumul mai departe. Stabilim cu șoferul să ne lase în fața parcului, spunându-i că noi nu cunoaștem zona, deci nu știm unde trebuie să coborâm. Și pornim la drum, fiecare cu gândurile ei, până când după ceva vreme observ indicatorul care anunța intrarea într-un sat. Trecusem de mult timp de parc și șoferul ori uitase de noi, ori făcuse o glumă nesărată. Dar după ce față avea cred că era valabilă a doua variantă.  Așa că înjurându-l printre dinți îl rugăm să oprească.

După ce ne trezim și coborâm, ne sfătuim ce să facem? Ne întoarcem pe jos 5 km până la parc sau găsim vreun autobuz și o lăsăm baltă de tot și mai coborâm în fața facultății? Acum, na, pe jos nu aveam cum să o luăm (nu știu cum s-a făcut dar teneșii mei îmi făcuseră niște găuri de toată frumusețea la spate) și autobuz nu știam când circulă. Așa că rămânea variantă de care m-am temut cel mai tare: autostopul. În viața mea nu m-am urcat la cineva străin și nici n-am s-o mai fac vreodată.

Oprește un tip (logic, nu?) la vreo douăzeci și un pic de ani și ne urcăm. Ne descoase el ce și cum, eu cu L. eram mai zgârcite la vorbă, R. în schimb parcă îl cunoștea de-o viață. Ne întreabă cam cât stăm pe-acolo și se  oferă să ne și aducă în oraș. Oricum era cam dubios tipul și mi-am făcut cruce cu limba când am ajuns și am coborât teafără și nevătămată.

Cine credeți că mai avea chef de plimbare prin parc? Mergeam ca după mort, nici nu vreau să mă gândesc ce strâmbă mergeam eu că deja se îngroșa gluma și îmi sângerau picioarele cam rău, asta până mi s-a aprins beculețul și mi-am făcut din teneși papuci. (adică am călcat pe partea din spate, care mă frecase). Nu aveam apă la noi, noroc că mai existau niște țâșnitori din alea de apă încă funcționale, căci din câte mi-aduc aminte magazinele erau închise. Cred că tot vedetismul nostru a durat vreo două ore și a venit momentul să plecăm. Am lăsat tumbele și săriturile la poze artistice pentru altădată.

Cu ce? Că doar v-am spus că nu circula nimic către parc și stânga dreapta era înconjurat de câmp. De tipul ăla nici n-am vrut să aud, L. se panicase deja, că așa e ea mai panicată și uite cum începem noi frumos să facem pași către oraș. Eu ca o divă cu teneși-papuci, R. leșinată de căldură și L. cu gura până la urechi că uite ce am pățit dacă nu am mers la deschidere, că e numai vina noastră, că bla bla bla. La vreo 10 minute de când pornisem la drum ghiciți cine oprește în fața noastră? Autobuzul cu exact șoferul ăla nesimțit care ne face semn să urcăm, și noi îi răspundem politicos, cu un alt semn și ne vedem de mers în continuare.

Și ca să fie totul de necrezut, când am ajuns pe podul care anunța cred că ultimul km până la intrarea în oraș hop și tipul cu mașina și cu încă doi pe bancheta din spate ne claxona și fluiera să mergem cu ei. Acum mă gândesc că a fost perfect pentru că eram pe trotuarul de pe pod și ne despărțea o bordură mare, iar el nu avea cum și unde să oprească.

Uite așa am parcurs cei 5 km de mers pe jos în vreo 2 ore cred, dacă nu mai bine, căci mă dureau picioarele de îmi venea să zbor (n-am făcut-o ca să nu zică lumea că-s ciudată, nu că n-aș putea) și fetele m-au părăsit pe prima bancă pe care am găsit-o, de unde m-a adunat al meu care tocmai ce ieșise de la muncă. M-am ales cu două bucăți de picioare făcute varză, și cu două luni de mers în papuci – cumpărați de urgență pentru că în altceva nu suportam durerea- la facultate (papuci din ăia stil cum au stomatologii în picioare, noroc că ai mei erau negri și aveau o floricică, defapt ce zic eu aici, noroc că n-a nins, că era luna decembie și eu în papuci).

Am încercat n-șpe mii de alfii, leacuri băbești, până mi-a cumpărat tata doi plasturi la 10 lei bucata, pe care i-am lipist efectiv pe rana deschisă și lipiți au stat până când s-au schimbat la culoare și din moi cum erau au devenit tari și s-au dezlipit singuri (după vreo 12 zile cred), dar după ce au picat nici măcar nu se mai cunoșteau bătăile. Dacă știe cineva cum se numesc plasturii ăia, că de atunci nu am mai găsit, iar farmacistele pe care le-am întrebat au zis că nu știu despre ei nimic.

Aia a fost ultima zi în care am convins-o pe L. să iasă undeva, sau să zică pas la vreun curs de facultate, dar ziua aia a rămas în fotografii, în memorie și-n suflet! Cursurile … mai puțin ;))

 

 

sursă foto: www.feminis.ro

Share: