Despre prima dragoste sau despre primii fluturași în stomac se spune că nu se uită niciodată. Nu știu dacă e chiar așa cu dragostea, n-am experimentat, încă sunt la prima,  dar eu știu că primii fluturași în stomac mi-i amintesc perfect. Să fi avut vreo 12-13 ani, iar el era mai mare cu un an din câte mă mai ține memoria. Venea în sat, la bunici, dar asta se întâmpla cam rar. În anul ăla a stat cât a ținut vacanța de vară. Roșcat, cu pistrui și niște ochi albastri. Îmi era atât de rușine să-l întreb pe unul din prieteni (care de altfel era singurul din gașcă care îl cunoștea și care își petrecea timpul cu el) cum îl cheamă pentru că apăreau prostiile alea cu vaaai îți place de el și nooo, nu voiam să fiu subiect de râs și de arătat cu degetul pentru prieteni.  Iar cu el nici vorbă să vorbesc că mă făceam roșie toată.

Așa că ne mulțumeam cu câteva privi galeșe și fluturări de gene când nicidecum intenționat nu mergeam la plimbări obsesive prin fața porții lui, că doar doar o fi prin curte. Și nu numai că remarca traseul meu dus- întors, că parcă mă angajaseră de la primărie să fac potecă, dar dragostea îl făcea să arunce cu zarzăre-n mine :)) Cred că asta era un fel de bună,  și mie îmi place de tine.  

Nu știu ce era în capul meu pe atunci dar încercam să-l împresionez și mai tare făcând cât mai multe duble cu mingea de fotbal și nu oricum, ci în fustă. Aveam o singură fustă pe care o purtam și în aia jucam fotbal. (asta ca să vă dați seama ce băiat avea mama). Iar el, timid și rușinos cum era, nu avu curajul de a mă întreba nici cum mă cheamă, ci doar zâmbea cu toți dinții când mă vedea. Am rămas pentru el fata cu mingea galbenă, care stă la gardul verde.  

Spre finalul verii deja progresasem: frecventa cercul meu de prieteni și reușisem să schimbă câteva vorbe. Dar era deja prea târziu … avea să se întoarcă la părinți. Când l-am revăzut trei luni mai târziu fluturașii zburaseră deja. Ba chiar mi s-a părut și urât și nu ne-am mai băgat în seamă.

 

Share: