Final de 2018, 2 zile de poveste

La mulți ani pe anul ăsta în primul rând! Sper că 2019 v-a găsit sănătoși și veseli, așa cum nu prea m-a găsit pe mine. Daaaar n-am să încep să scriu în prima postare a noului an chestii negative, cică e bine să începi cu dreptul. Așa că ce să fac, mă alătur și eu celor ce cred în ideea asta.

Pentru cine nu știe (și nu cred că știe nimeni, căci n-am menționat până acum) de câteva luni m-am mutat la Brașov împreună cu al meu, căruia probabil îi voi spune C. de acum încolo. „Al meu” parcă prea … „proprietăresc” Așa că sărbătorile de iarnă le-am petrecut aici, printre străini cum s-ar spune. Cu toate astea de Sf. Ștefan a venit la noi soră-mea, împreună cu befefica ei – tot C. va fi notată (BFF- adică cea mai bună prietenă mai pe românește) și au stat 2 zile. 2 zile jumate dacă e să spunem p-a dreaptă.

Zilele de dinainte pentru mine au fost un haos total, cu oale și chiuvetă plină și prăjituri 😀 De astea nu mă plâng, ba chiar mă laud c-am stat aproape 6 ore (cumulate) să fac niște fursecuri. Aruncați un ochi pe fursecuri ciupercuțe să vedeți ce faine-s!

Pe la ora 9 ne-am prezentat la gară să săltăm copilele din tren. Am așteptat vreo juma de oră în frig și vânt căci soră-mea ne zisese că ajunge mai repede decât trebuie. N-a ajuns chiar așa rapid, așa că am simțit din plin „blândețea” unei zile de iarnă.

Cred că de acum încolo articolul  s-ar putea numi „Ce să faci 2 zile în Brașov” sau … hmm, nu știu. Vedeți voi, mai văd și eu, important e să scriu căci peste câteva luni sigur voi reci și voi zâmbi. Așadar, după ce am venit de la gară, am stat la povești și am mâncat, căci nu mâncaseră nimic de dimineață. Prima zi a fost așa comună. O zi de relax și de plimbare. Ne-am plimbat în Centrul Vechi, am fost la Cărturești, la Humanitas, la Turnuri (Alb și Negru) și pe străduțele dimprejur. Seara, fetele s-au bucurat de luminițele din Centru și și-au luat și niște mustrări ca de la o soră mai mare 😀 Le-am promis că dacă nu renunță la a sta cu ochii-n telefoane, nu mai mergem absolut nicăieri.

Acasă am jucat cărți, am făcut poze și ne-am uitat la un film la care am adormit înainte de final. Probabil plimbarea haotică ne-a obosit pe toți.

A doua zi a început într-o lene maximă. Trebuia să urcăm pe Tâmpa seara ca să vedem Brașovul pe noapte de sus. Nu știu cum a zburat timpul până pe la 2 când am ieșit din bloc. Încă o dată parcă m-am umflat așa în pene că am avut dreptate cu ora plecării. Voiam să urcăm pe zi și să coborăm pe noapte. Și cum știam ce soră sportivă am, m-am gândit că nu vom urca în veci în mai puțin de o oră , plus timpul pentru poze (care-i mare, când nu-ți convine nicio poză), plus timpul pentru găsirea unui loc de parcare… Așa se face că plecați de la 2 (facem 10 minute până în Centru Vechi cu mașina), ne-am învartit 45 de minute până am găsit parcare. Apropo, dacă e cineva din Brașov și are idee de ce s-a pus interzis pe Aleea Tiberiu Brediceanu, m-aș bucura să știu și eu.  (Nu de alta, dar cam pe acolo găseam mereu loc :D)

În jur de 3 am pornit pe traseu. Am urcat pe Drumul Cavalerilor, nu știu de ce dar iubesc traseul ăsta) și după multe întrebări „maaaai e muuuult?” am ajuns în Șaua Tâmpei, unde ne-am odihnit și-am făcut poze. Ningea acolo ca-n povești, deși jos nici urmă de-un fulg măcar. Era și foarte multă zăpadă, lumină încă bună așa că peisajul a fost chiar de vis. Până sus am mai făcut vreo 15 minute și a fost destul de frig, mai ales că se iscase un fel de viscol. Ningea tare și bătea și vântul. Se înnorase și nu prea se mai vedea nimic. În vârf mai erau câțiva turiști, tare puțini față de altădată. Ne-am dat seama că nu avem nicio șansă să vedem luminițele Brașovului, pentru că nu se vedea nici măcar orașul. Bătea vântul așa tare că nici nu puteam deschide ochii. Zăpada viscolea și parcă ningea de jos în sus, așa se vedea. Au fost câteva momente în care se duceau norii ca nebunii și puteam observa prin golurile formate orașul. Dar oricum nu era vreme de stat sus. Am hotărât să ne întoarcem, însă din grabă și neatenție prietena soră-mii a căzut. Inițial ne-a bufnit râsul dar când am văzut fața ei ne-am cam pierit. N-a fost nimic grav, doar căzuse pe mâna pe care din câte ne-a zis a mai avut-o ruptă, așa că eu m-am panicat grozav. Deși voiam să ne întoarcem pe Serpentine, văzând că aluneca foarte tare, am căzut de acord să ne întoarcem pe drumul pe care am și urcat. Măcăr pe ăla îl cunoaștem bine și știam că nu prezintă mare ghețus. Până jos ne-a prins și noaptea și pentru mine cel puțin a fost un chin, căci fetele nu prea puteau coborî. Le era frică, pe C. o durea mâna. Halal prima experiența pe Tâmpa. Pentru C., căci restul mai fusesem.

Ajunși jos ne-am gândit să mergem la spital ca să ne iasă (să-mi iasă) din grijă, dar la insistențele C. am cedat și am zis că ok, fie ca tine, e mâna ta. Am înlocuit spitalu` cu patinoarul, căci până la urmă am mâncat ceva în oraș și am intrat cu ultima tură la patinoar. Adică de la 20 la 21:30. A fost așa o decizie împotriva voinței mele și chiar trebuie să recunosc că m-am bucurat că am vrut să mergem până la urmă. M-am gândit că măcar aia să fie experiență faină dacă pe Tâmpa nu prea a fost (pentru restul, că eu m-am bucurat maxim când am văzut că sunt deasupra norilor). Pe patine ne-am descurcat de minune, a fost prima oară pentru toți, însă având deja experiența rolelor a fost mai mult decât lejer. Tare tare fain – musai să mergeți să patinați, o să vă placă!

Ce mi-a plăcut e că până când am ieșit de pe patinoar n-am mai văzut niciun ochi în telefon (asta și pentru că le lăsasem în mașină), dar am simțit că facem ceva cu adevărat împreună. Bine, asta chiar de la ora 2, de când am plecat de acasă am impus regula fără telefoane. Și bine am făcut, că ne-am conectat cu adevărat unii cu alții.

Acasă am ajuns pe la 23, când C. mi-a arătat mâna ei și era destul de umflată. Am urcat, am mâncat  și am plecat la spital, deși tot continua să refuze să meargă. I-am explicat că fiind venită la noi, nu o pot lăsa să plece cu gândul că poate s-a întâmplat ceva, poate e sărită, poate e luxată, poate .. și mai ales nu pot să dorm eu noaptea liniștită știind că am lăsat copila să plece de la noi așa. Am stat totuși să mâncăm, printre suspine, că de când a auzit de spital s-a pus pe bocit că îi era frică.

La miezul nopții am plecat la urgențe. Nu le-am găsit prea ușor, am încercat la 2 spitale. Ambele ne-au zis că nu au secție de urgențe. Când am nimerit la spitalul bun am avut impresia că juma` din Brașov s-a mutat acolo, deja mă gândeam că ne apucă dimineața. Din fericire am așteptat vreo 20 de minute până ne-a băgat cineva în seamă, i-a făcut fișă și-a trimis-o la radiografie și la doctorul ce trebuia. A mai trecut ceva vreme totuși până am plecat, cu fericita posesoare a unei radiografii, ce rânjea cu toți dinții de bucurie c-a scăpat, că n-a mâncat-o nimeni și că mâna ei e ok.

Per total când le-am întrebat concluziile finale am aflat că și-au denumit cele 2 zile „Aventură”. Le-a plăcut și pe Tâmpa și am făcut destul de multe lucruri pentru prima oară.