Sâmbătă dimineață, ora 7. Având în vedere că ne culcasem pe la două, nici nu am simțit când am apăsat să opresc alarma. Știu doar că era 8, ora la care ar fi trebuit să plecăm, când C. m-a bătut pe umăr și mi-a adus cafeaua. Mno, nu-i bine, am început cu stângul, am zis. Urma să mergem o tură pe munte, în Piatra Craiului. Era prima oară când pășeam în Crai. Auzisem că-s cei mai grei munți din țara noastră, traseele sunt dificile și cam de mai multe zile. Nu avem nici echipamentul și nici condiția necesară pentru ceva dificil, așa că am căutat bine de tot și-am găsit un traseu cât de cât ok. Deși ca să fiu sinceră, din cauza faptului că mie îmi e cam frică de înălțimile astea unde în spatele tău e … mai nimic și stau cam prost cu echilibrul, pozele văzute pe net m-au cam speriat. Dar am zis că mergem până acolo și la fața locului decidem ce facem. Oricum unele poze pot fi înșelătoare.

Fântâna lui Botorog – Cabana Curmătura (1470 m): 2 ore

Așa că la ora 10 parcăm la Fântâna lui Botorog, de unde ne luăm și bilete. Biletele costă 5 lei și sunt valabile 7 zile. Plecasem cu ideea că vom ajunge la Cabana Curmătura prin Prăpăstiile Zărneștilor (bandă albastră), însă nenea de la bilete ne-a recomandat banda galbenă, ca fiind un traseu mai fain. Acum nu știu cât de frumos ar fi fost pe partea cealaltă, însă mai era un tip cu bicicleta care ne-a zis la fel. Oricum foarte mulți aleseseră banda albastră, așa că în sinea mea m-am bucurat că nu merg cu toată gloata de oameni.

Banda galbenă a început să urce prin pădure. Cum nu făcusem mișcare absolut deloc până atunci, am simțit din plin mușchii neîncălziți și efortul depus. Dar am întânit și depășit destui oameni pe parcurs, deci tind să cred că ori nu mai mă mișc eu ca un melc, ori se mișcau ei super încet. Am cărat apă cât pentru o zi întreagă după noi, nu ne-a dus capul să luăm mai puțină, având în vedere că întâlnim un izvor pe drum, iar la cabană este iarăși sursă de apă. Oricum de la izvor am luat apă proaspătă și rece.

După o oră am ieșit în Poiana Zănoaga, o  poiană super verde, plină de oițe a căror talăngi răsunau și umpleau tot locul. Imediat și-au făcut apariția și câinii. M-am temut un pic când i-am văzut că vin în viteză și știam că în spatele nostru era un cuplu cu un câine. Din fericire doar s-au mârâit un pic și ciobăneștii și-au continuat fuga în pădure. Probabil simțiseră ceva. Tot de aici din drumul principal pornește un alt drum (bulină albastră) ce urcă spre Vârful Piatra Mică. Noi însă nu l-am urmat, continuând spre cabană.Panorama asupra crestei Craiului te lasă mut de cât de frumoasă și impunătoare este. Noroc cu pozele, că altfel C. m-ar fi dus ca la maraton. Însă mă opream ba la o floare, ba o oiță. Știam de când am plecat că sunt șanse puține, dar sunt, de ploaie. Cerul deja începea să strângă nori.

Iarbă de șoaldină

Am intrat într-o pădure tare tristă, cu copaci ale căror crengi parcă ar fi din filmele cu fantome. Nu prea există verdeață, doar un maro trist și deprimant. Însă mi se pare că tipul ăsta de păduri au așa un farmec aparte. Oricum, nu aș vrea să petrec noaptea într-una de genul. Bine, că nici într-o pădure verde nu mă încântă ideea de a petrece noaptea. Sper să nu fie cazul vreodată. Am ieșit însă repede din decorul sumbru și-am dat de niște floricele movulii.La ora 11:50 intram pe portița cabanei. Lume multă, la mese mâncau și se bucurau de soare. Ne-am retras într-un colț verde și-am mâncat suficient cât să se instaleze lenea. Am găsit pisica asta de culoarea veveriței și o insectă interesantă. 

Nu am stat prea mult la Cabană. Nu am luat nimic de acolo, era oricum o coadă imensă. Ne-am împrospătat apa și-am luat traseul spre Vârful Piatra Mică. Aici e ultima sursă de apă, așa că ne-am umplut toate sticlele.

Ciucure (Campanula glomerata)

Cabana Curmătura – Șaua Crăpăturii: 30 minute

Intrăm în pădure și ce vedem? O ciupercuță cum numai în paginile poveștilor am mai întâlnit. Erau chiar vreo 4, dar 2 dintre ele chiar perfecte. Apoi niște floricele, că … ce-ar fi o plimbare fără floricele?

Senecio nemorensis

Ei, acu-i acu! După vreo jumătate de oră în care am făcut și pauze pentru poze, ieșim la un punct de belvedere de unde vedem Valea Crăpăturii, iar în dreapta se înalță Piatra Mică. Mă întrebam dacă pe acolo ajungem și noi, însă când am văzut oamenii cum se cațără am concluzionat că da. Cred că în sinea mea deja simțeam frica, căci am mai pierdut ceva vreme fotografiind florile.

Mușcata dracului (Scabiosa Lucida)Cadelniță (Campanula carpatica)

 

Șaua Crăpăturii – Vârful Piatra Mică (1816 m): 2 ore 30 minute

Am ales bulina albastră, care teoretic arăta 1 oră până sus. Inima începuse să-mi bată mai puternic. În mintea mea se derulau imaginile văzute pe net și într-un fel abia așteptam să ajung să văd cu ochii mei, dar parcă nu așteptam. N-am făcut mult până am ieșit din pădure, într-o poiană cu grohotiș. Soare, stânci, un cer destul de dubios. Încă nu știa dacă vrea să plouă ori ba. Printre pietrele din grohotiș, se înălțau falnice garofițele Pietrei Craiului. Sunt unice în lume, munții ăștia fiind singurul loc unde aceste flori cresc. Îmi doream să le văd și acum parcă mai uitasem un pic de ceea ce urma.

Omag (Aconitum sp.)

Garofița Pietrei  Craiului

Am început să urcăm până alături de alți oameni, urmând bulina albastră care părea să ne vrea și mai sus, căci tot timpul trebuia să ne ridicăm privirea s-o zărim. Peisajul este amețitor dacă ai rău de înălțime. Dar și frumos.

Ei bine, dacă până aici am mai cârâit eu că mi-e cam teamă, de aici încolo s-a îngroșat treaba. Am ajuns la porțiunea de care mă temeam cel mai tare și care speram să nu semene cu ce am văzut eu în poze. Nu numai că a semănăt, dar mi s-a părut mai nasoală decât în poze. Aici pur și simplu gândurile mele au luat-o razna și m-am panicat.

Ce se vedea în spate:

 

Și ce urma:Știu că multora li se pare floare la ureche, însă pentru mine a fost prima oară când am mers într-un astfel de loc. Și știam că asta era cea mai ușoară porțiune cu cabluri și că mai urma ceva mai dificil un pic. Au trecut câteva grupuri pe lângă noi, pur și simplu mă panicasem maxim și mă așezasem pe jos. Gândeam intens. Să merg? Să mă întorc? Mă mai uitam la cei care se cățaru și pur și simplu nu-mi puteam opri panica.I-am zis lui C. că nu mă simt în stare să merg pentru că mor de frică. Dacă alunecam se putea termina destul de nasol. Începuse să burnițeze, așa că am decis că cea mai înțeleaptă decizie e să ne întorcem. Am coborât vreo 2 metri, după care m-am oprit. Efectiv nu știam ce să fac. Parcă-mi părea extrem de rău, dar mă speria acum și ploaia. Pietrele deveniseră alunecoase și nu prea ne ajutau în a ne ține de ele. Am coborât aproape de pădure, vreo 10 minute cred.

Mă simțeam dezamăgită că am bătut atâta cale până acolo. Mă gândeam însă că dacă trec de cablul ăla și mai încolo e și mai nasol, am să rămân acolo, căci de coborât era clar că nu mă simțeam capabilă. M-am oprit și-am zis hai să încercăm!  C. a zis că nu e prea înțelept, că plouă, că bla bla. I-am zis că oricum ne prinde dacă începe mai tare și-am luat-o în sus.

Am ajuns din nou în locul în care cred că am pierdut vreo 40 de minute uitându-mă cum urcă alții. Am strâns cablul ăla cu  o mână, în timp ce cu cealaltă mă țineam de stâncă. Normal că nu m-am uitat prea mult în jos, doar la picioare ca să mă asigur că le pun unde trebuie. Parcă n-a fost așa greu!

Următorul cablu n-a fost așa rău, însă am întâlnit o porțiune care până la un moment dat a fost cum a fost, însă aproape de final efectiv nu aveam loc printre stâncile alea două. Și dacă loc mi-am făcut eu cumva, a fost greu să-mi ridic piciorul, pentru că distanța e destul de mare și pentru cineva cu picioare scurte poate fi o problemă. Mi-am terfelit genunchii și am căpătat niște vânătăi de toate frumusețea. N-am avut atâtea vânătăi ca acum nici când eram mică.  C. a fost de un real ajutor, întinzându-mi o mână care a fost un sprijin tare bun, când efectiv nu aveam de ce să mă mai prind că nu ajungeam. A fost un pic cam nasol, începuse să picure destul de tare și stâncile erau ude, alunecau, iar panica mea era maximă. Când am reușit să ies pe creastă, m-am așezat și mi-au dat lacrimile. Îmi învinsesem teama. Pierdusem acolo jos vreo oră, încercând să-mi tot spun că se poate, nu e nimic greu, iar acum reușisem.

Porțiunea de creastă e destul de expusă, însă cu atenție se poate trece lejer. E și destul de scurtă. Traseul ăsta e un fel de mostră pentru ceea ce înseamnă traseele din Piatra Craiului. Are grohotiș, cățărări și creastă. Mai departe se merge lejer, prin jnepeniș. Vârful nu e semnalizat deloc, doar un turnuleț din pietre, făcut de vreun călător. Inițial am crezut că vârful este unde sunt și crucile (sunt 3 cruci mari), însă ulterior am văzut pe hărți că nu acolo era. Nici nu mai contează, peisajul de sus e superb. Ploaia se oprise. Ne-am oprit și noi, alături de alți doi soți și ne-am tolănit pe iarba verde admirând natura.

Jos se vedea Zărneștiul și tare mi-aș fi dorit să am un zoom super profi ca să-i văd pe oameni de sus. Nu știu cum se face că de fiecare dată când ajungem noi undeva, din cauza luminii parcă nu se vede așa cum văd eu pe la alții prin poze. Mereu mă enervează asta!Îmi bătea inima așa de tare că îmi venea să zbor! De data asta nu de teamă, ci de fericire că am ajuns până acolo, că m-am muștruluit să merg înainte. Chiar dacă am pierdut o oră. Am conversat un pic cu cei care erau acolo, apoi ei au plecat și-am rămas singuri… noi și cele 3 cruci. Ne-am mai făcut poze ș-apoi am luat la pas să-i prindem. Urma o coborâre prin pădure, pe care nu prea e fain s-o faci singur. Cum din urma noastră nu mai venea nimeni, am zis că-i mai bine să  ajungem cu toții jos. Pădurea poate fi plictisitoare doar în 2.

Vârful Piatra Mică (vârful unde sunt crucile de fapt) – Fântâna lui Botorog: 2 ore 30 minute

La coborâre n-a fost așa greu pe cât ziceau ceilalți. Mie mi-a plăcut maxim! E o pădure tare abruptă. Șanse să pierzi bulina albastră nu prea există, apare pe toți copacii. E adevărat că acasă am remarcat consecințele abruptului, care se vedeau în roșeata ce-o căpătaseră unghiile de la picioare și-n durerea de genunchi.

Am ieșit în poiana Zănoaga, aceeași poiană prin care urcasem. Doar că acum veneam de pe drumul pe care-l văzusem dimineață. Inițial am vrut să urcam din nou la cabană și să ne întoarcem pe Prăpăstii, dar ar fi înseamnat să ne mai ia vreo 3 ore. Am zis că totuși se înserează și suntem destul de obosiți ca să mai facem încă 3 ore, așa că ne-am întors pe drumul pe care am venit, adică pe bandă galbenă.

A fost super mișto! Dacă nu aș fi continuat traseul, cred că aș fi fost foarte dezamăgită de puterile mele și fricile pe care le am.

Bonus:

1. Deși căutasem toată dimineața un elastec de păr, că niciodată nu știu unde se pitesc, l-am găsit, însă se pare că nu l-am luat. Dar după cum vedeți, în poză am părul legat. Era calvar cu el dacă nu îl legam. N-am să vă spun de unde am făcut rost în jumatea pădurii de ceva de legat, vă las să ghiciți voi.

2. Tot dimineața, C. a verificat dacă bețele de trekking sunt în mașină. Concluzia a fost că da, doar că la Fântâna lui Botorog n-a mai ajuns decât un băț. Am zis că n-o fi văzut el bine, așa că unde a fost nevoie, am găsit noi bețe prin pădure. Însă seara, când am intrat în parcare, ne-a revenit gândul la băț. Și ce să vezi? Sprijinit, de nucul sub care parcăm, se înălța falnic bățul nostru. Ne așteptase cuminte 9 ore :)) Nici eu și nici el, nu știm de ce a trebuit să scoată bățul din mașină, ca să-l sprijine de pom. Probabil ca să-l uite acolo.Ochiul-boului de munte (AsterAlpinus) Clopoțel pitic de stâncă (Campanula cochlearifolia)

Degețel galben ( Digitalis grandiflora)Ștevie de munte (Astrantia major)Barba Ungurului, Garofiță albă

 

Harta traseului: (în total am făcut 8 ore jumătate, cu pauze și aproape o oră stat pe loc)

Fântâna lui Botorog – Cabana Curmătura – bandă galbenă (BG)

Cabana Curmătura – Vârful Piatra Mică – punct roșu (PR) + punct albastru (PA)

Vârful Piatra Mică – Poiana Zănoaga – Fântâna lui Botorog- punct albastru + bandă galbenă

 

 

Share: