Deși am mai scris pe aici despre gunoaiele de prin oraș lăsate în urmă la diverse evenimente, sinceră să fiu, nu am făcut niciodată ceva pentru a le diminua. Săptămâna trecută însă mi-a apărut pe facebook un eveniment organizat de doi oameni, care ne invita să curățăm aleea de după ziduri și toată zona de la turnurile Alb și Negru. Nu m-am decis imediat că vreau să merg, pentru că aș fi mers singură și cumva am o teamă de a merge singură într-un loc unde sunt numai necunoscuți.
Ecologizarea a fost ieri, adică sâmbătă. Nu am știut că vreau să merg până nu m-am trezit pe treptele bibliotecii județene așteptând să mai vină oameni. Totuși ceva îmi spunea că am să mă duc, pentru că vineri seara am fost cu C. care mă tot bătea la cap să mai ies din casă, să cumpărăm mănuși și o frontală, întrucât ecologizarea urma să se facă și în catacombele de sub turnuri. Cumva ideea că urmează să intru în niște tuneluri pe care le vedeam mereu când ne plimbam pe acolo și în care îmi era frică să intru, a contribuit la decizia de a merge.
Grupul n-a fost mare, eu trăiam cu impresia că brașovenii sunt oameni dornici de treabă mai ales pentru orașul lor, însă organizatorii au fost suprinși să vadă că au venit 10 oameni, pentru că în urmă cu o săptămână mai făcuseră o chestie de genul, dar numai în 4 oameni. Încă o dată se dovedește că depinde foarte mult din ce perspectivă vezi lucrurile. Ei care trăieseră experiența de dinainte în 4 au fost mega încântați, eu care văzusem cât succes a avut evenimentul pe facebook, câte distribuiri, câte like-uri, am rămas dezamăgită.
În tuneluri a fost foarte foarte fain, mai ales că îmi doream să intru dar fiind doar doi, mi-era teamă. Nu credeam că-s așa de multe gunoaie pe acolo și că-s atât de întinse aceste tuneluri. Sacii s-au umplut repede, ba chiar ne-am întâlnit cu un nene de la salubritate pe aleile din pădure și ne spunea că e frumos ceea ce facem, dar că nu vom găsi gunoaie. Într-adevăr, aleile erau curățele, dar dacă te depărtai puțin de ele și priveai mai în vale, era prăpăd. Băieții au scos scaune și ceva asemănător canapelelor, iar noi fetele am umplut sacii cu sticle și haine aruncate de oameni.
Toată distracția a durat 3 ore și parcă lucrurile au venit așa natural. Cumva părea că ne cunoaștem unii cu alții, surprinzător ne-am reținut numele super repede și a fost ca o plimbare. Ne-am amuzat pe seama oamenilor care se uitau la noi cu niște fețe tare uimite, ca și cum n-ar mai fi văzut așa ceva. Au fost două faze total deplasate care mi-au lăsat un gust amar, dar unii oameni atâta pot și trebuie să înțelegem asta. Unde nu e un pic de creier, nu e nimic. Să vi le relatez? Hmm..
1. Mama- fiică trec în plimbare pe lângă noi, fiecare înșirați pe ici colo. Doar Silviu era destul de aproape de ele ca să le și răspundă.
– Mami, ce fac oamenii ăștia aici?
– Adună gunoaiele de pe jos.
– Dar de unde sunt gunoaie? Cine le aruncă?
-Alți oameni.
– Alți oameni aruncă pe jos? Dar de ce?
– Se grăbesc și nu își dau seama ce fac. Și aici intervine Silviu și le spune adevăratul motiv. Nu graba e o scuză, nu există „nu-și dau seama ce fac”, ci educația. Faptul că nu sunt educați îi face să arunce gunoaiele.
2. Două cucoane, că altfel nu pot să le zic, vârsta aia la care oamenii au ajuns să le știe pe toate, să le trăiască pe toate. Îmbrăcate ca la paradă, cu niște machiaje penibile, trec pe lângă noi strâmbând din nas.
– Ia uite-i și pe ăștia, ce fac aici?
– Cred că strâng gunoaie ceva, că au saci în mână.
– Îh (un geamăt d-ala sictirit așa, de parcă i-ai fi aruncat un pampers folosit în nas), N-AU CE FACE probabil!
Privirile celorlalți însă care s-au oprit să ne felicite, au fost de neprețuit. După ce ne-am încheiat misiunea, am mai rămas cinci și ne-am hotărât să mergem să mâncăm ceva. Pe drum Anca și Alex au zis că ei doar ne conduc, Anca mergând spre casă, iar Alex mergând special cu noi până la cantină, întrucât el era venit din Zărnești și probabil avea un autobuz de prins. Ce m-a suprins e că în drum spre cantină a dispărut câteva secunde, doar că să meargă să ne ia flori. A fost un gest foarte frumos care cumva a completat ziua și a făcut-o mai frumoasă. Am rămas doar cu Lidia și Silviu să mâncăm și chiar dacă vorbisem cu Silviu (despre care aflasem că locuiește în aceeași zonă) să plecăm cu autobuzul de două jumătate (fiind weekend, circulă mai rar spre cartierul unde locuiesc), nici nu am simțit când a trecut timpul și când ne-am uitat la ceas era chiar trei jumătate. Stăteam la aceeași masă de 2 ore și habar nu aveam asta.
Lidia cumva a făcut ca timpul ăsta să treacă fără a fi simțit. Este un om extraordinar de pozitiv, de optimist și emană o energie pe care doar pe Lempeș am simțit-o, când înconjurată de atâta verde și atâtea flori, am început să plâng. Are un mod de viață și o gândire aparte, pe care nu am văzut-o la mulți oameni. De fapt, nu am mai întâlnit niciodată un om ca ea.
Acum știu că mi-ar fi părut extrem de rău dacă nu aș fi mers, deși clar nu știam ce o să pierd. Dar mă bucur că am făcut-o și de abia aștept următoarele evenimente de acest fel.
La astfel de operațiuni ai parte exact de aceste două stări, pe care foarte bine le-ai reliefat. O dată trăiești o bucurie mare, că faci ceva bun și ești parte integrantă din ceva frumos. Dar nu poți totodată să nu te simți și dezamăgit de alți semeni de-ai tăi, ce nu-ți seamănă nicidecum pentru că se comportă neatent, ca să mă exprim cuviincios și să nu zic altfel. Și exact în locurile cele mai pitorești își lasă unii gunoaiele! În ce privește numărul de persoane…
Când a început revoluția de la București, mai mult de zece persoane din orașul nostru ne-am strâns unul lângă altul să scandăm împotriva dictatorilor, stârnind o panică mare printre ceilalți cetățeni. Ne-am vorbit apoi să trecem fiecare pe acasă și să ne pregătim, urmând să ne întâlnim la primul tren care pleca spre București, fiindcă auzisem că se trage în oameni și deci acolo trebuie să ajungem și noi Numai unul singur a apărut, dar ne-am zis unul altuia că mai sunt și alte trenuri în care puteau urca ceilalți și veni din urmă. Poate așa s-a și întâmplat, cine știe. Nu ne-am mai văzut niciodată de atunci. Oricum entuziasmul nostru umplea toate locurile lipsă, asta încerc să spun 🙂 Și ne-am pierdut până la urmă și noi unul de altul, fiind înghițiți ca niște stropi în masa talazului.
Wow! Emoționantă povestea ta 🙂 Și da, știu că numărul nu contează, dar totuși pentru unii este foarte important. Dacă cel care organizează un astfel de eveniment s-ar trezi singur, există riscul de a nu mai repeta operațiunea. Eu una m-aș simți tare prost și m-aș da bătută. Dar desigur, sunt oameni care nu se lasă, exemplu fiind cei doi, care în urmă cu o săptămână făcuseră curățenie în 4. Ar fi putut să-i dea înapoi această cifră, însă n-a făcut-o 🙂
Fain demers. Fain gest. Pana la urma, cu plusuri si minusuri te-ai simtit bine (si utila) si ai cunoscut si oameni nemaipomeniti, deci castigata tu!!
O zi buna! 🙂
S-ar putea să mă fi simțit bine pentru că în primul rând m-am simțit utilă și am observat că am început să mă gândesc tot mai mult la asta. Câteodată mă simt extrem de inutilă și simt că nu fac nimic cu adevărat important.
Cât despre oameni, cred că cei care vin la astfel de evenimente sunt oamenii cu adevărat nemaipomeniți.
Mulțam de trecere, o zi așa cum ți-o dorești 🙂
O zi buna! 🙂
Felicitări, Călătorule! Ţie şi tuturor celor implicaţi! Înţeleg perfect ceea ce ai simţit şi tare mult mi-aş dori să nu mai fie nevoie de astfel de acţiuni, să ne civilizăm, să ne educăm să… dar cred că mai durează mult, din păcate.
Eu nu mai cred că există posibilitatea de civilizare. Ieri am revenit în tunelurile în care doar cu o zi înainte făcusem curat. Am revenit cu C. pentru că și el își dorea tare mult să intre, iar eu bucuroasă i-am fost ghid. Tunelurile răsunau a muzică, înăuntru era o gășcuță de indivizi ce se credeau probabil mai interesanți decât erau. În urma lor sticle de alcool. Iar pe aleea de după ziduri „tronau” ambalajele și mucurile de țigări. Și când te gândești c-am adunat aproape un bidon de astfel de gunoaie…
Cred că dezamăgirea mea vine mai mult din credința că oamenii sunt buni și educați. Cu cât cred asta mai mult, cu atât dezamăgirea e mai mare atunci când văd că lucrurile nu stau chiar așa.
Doamne, e extrem de trist… mă revoltă mult treaba asta. Poate tot din credinţa mea că e cum spui tu. 🙁
Putem zice că tare ne-am dori să nu mai fie nevoie. Putem spera. Că doar ne face bine să fim pozitivi, nu-i așa? Numai să nu ne amăgim prea tare…
Lasă că dincolo de așezările locuite de oameni găseam gunoaie duse cu sacii tocmai lângă lizierele pădurilor, sau pe maluri de pâraie. Dar știți crângurile acelea de foioase de pe marginea autostrăzii Pitești-București? E zonă pustie, numai terenuri în rest, mai mult sau mai puțin lucrate. Până la localitățile Vânătorilor, sau cum se mai numesc ele că am uitat, era destulă cale. Nici nu v-ați putea imagina cât gunoi s-a putut colecta de acolo și mă miram într-una cum au putut ajunge gunoaiele în zona aceea. Nici acum nu-mi pot explica altfel decât prin aruncatul pe geamul mașinii, că doar cine se duce anume ca să-și lepede gunoiul tocmai pe marginea autostrăzii? Ei bine, am încărcat o camionetă cu saci!
Am văzut și eu astfel de mormane de gunoi în locuri deloc populate. Nici măcar aproape de sate, dar chiar nu cred că erau aruncate din mașină. Aruncă omul sticle, ambalaje, dar bucăți de mobilier, saci cu haine, astea chiar sunt duse special, mai mult ca sigur. Cu toate că nu-mi explic de ce le-aș duce la cucuieții din deal, când aș putea să le scot la poartă în ziua de gunoi sau să le duc la ghene în cazul oamenilor de la bloc.