Din bucătăria mea

Nu știu cum sunteți voi, dar eu sunt o mare pretențioasă. Sau cred că mai degrabă aș spune sclifosită. Vorbim de mâncare, da? M-am gândit eu așa că într-o minunată zi de luni să vorbim despre mâncarea noastră cea de toate zilele, căci de ce nu? Și să știți că de scriu baiverne e pentru că nu prea-mi merge tasta „a”. Trebuie să apăs de vreo 2-3 ori pe ea să clincăne.

Când eram tânăr fecior … ba nu, asta-i dintr-o melodie, voiam să zic că acasă, la mama totul părea așa ușor, dar de fapt nu prea e pentru că atunci când doi sclifosiți se pun în aceeași metri pătrați împreună, nu-i a bună. Mi-aduc aminte de fiecare dată când ne întreba mama pe mine și pe soră-mea ce vreți să mai fac de mâncare?, iar noi tăceam mâlc și ridicam din umeri. Fă și tu ce-o fi.  Acum îmi dau seama că de fapt ea nu ne întreba musai ca să afle ce preferințe culinare avem noi, ci pentru că efectiv era în pană de idei. Căuta o rezolvare a unui puzzle și noi nu o ajutam deloc.

Așa se face că de câte ori îl întreb pe C. ce vrei de mâncare?, primesc o privire goală și plină de neinspirație. Și da, îl întreb pentru că partea faină a lucrurilor e că ce îmi place mie nu-i place lui, ce îi place lui, nu-mi place mie. Mișto, nu?

Credem că e mai simplu cu un om sclifosit, pentru că dacă mănâncă prea puține chestii, înseamnă (sau mai degrabă însemna în capul meu) că mai puțin de gătit, mult mai bine. Deloc adevărat! Cred că la câte rețete sunt în lumea asta ar fi fost mai simplu să fie extra gurmand. Așa, aia nu că are brânză, aia nu că e cu ceapă, aia nu că are buline verzi și unicorni. 

Ca să nu mai spun că eu când m-am mutat nu știam să fac decât prăjituri. Nici acum nu cred că știu să fac, deși el îmi spune că iese bun. Ca să nu despic firul în 4 aleg să îl cred. Bine, îl cred mai mult pentru că atunci când nu-i place ceva are o mutră specială pentru a spune asta. Nu-i nevoie de cuvinte. Până acum n-am văzut-o decât o singură dată, când a gustat din crema de zahăr ars, pe care o făcusem doar în 2 porții, știind că o să-mi revină mie ambele 😀  Egoism, știu. Dar chiar știam că nu o să-i placă, însă eu aș fi mâncat.

Spuneam însă că ce-mi place mie nu-i place lui și invers. Și e cumplit. Exemplu? Vineri după amiază am zis să fac de mâncare pentru weekend ca să scap. Așa că fără să mai întreb pe nimeni am intrat în bucătărie ca să fac dezastru (sunt total dezordonată când e vorba de făcut curat. Adică eu nu pierd vremea să pun totul la locul lui pe parcurs ce folosesc, ci termin rețeta, apoi mă iau de strâns.) Am început cu crema de zahăr ars. Am făcut compoziția, între timp m-am gândit că n-am mai mâncat ciorbă de fasole de foarte multă vreme. Am băgat crema la cuptor, am pus fasolea la fiert. Măcar asta a fost la comun, căci cu chiu cu vai mănâncă și el. Acasă, ori de câte ori fierbea fasole pentru ciorbă, punea și de-o fasolică scăzută, așa că am zis să fac și de-aia. Că tot fierbe fasolea, măcar să fac 2 chestii. (doar pentru mine)

Și cum m-am gândit și la el m-am pus pe tocat varză, pentr-o varză cu carnați. Nu știu de ce nu-mi mai place varza, când eram mică mâncam de rupeam. Am pus-o și pe aia la foc și am aruncat 2 cartofi și-un morcov la fiert pe alt ochi. Apoi am bătut repejor niște șnițele și până le-am prăjit, au fost gata și cartofii din care am făcut chifteluțe la cuptor pentru mine, pentru mic dejun. Când fasolea a fost gata, o parte a mers la mâncare, restul la ciorbă. Dacă n-am fi fost două sclifosenii, aș fi scos varza și șnițelele din peisaj și le-aș fi lăsat pe altă dată. Dar mno.

Până a fost totul gata am reușit să spăl și vasele și bucătăria arăta gata de poză. Și nu am reușit să ard nimic. Pe când aseară am pus niște ouă la fiert și m-am dus să sting focul când aproape le copsesem, pentru că am uitat :))

Și acum vine întrebarea .. voi ce dumnezeu mai mâncați? Dar să nu fie cu brânză, da? doar dacă-s sărățele 😀 Și cum faceți cu gătitul… zilnic sau pentru mai multe zile? Și ce faceți când nu prea vă place nimic?