Nu știu cum sunteți voi, dar eu când văd ceva și mi se cam pune pata, apăi mi se pune. Cu alte cuvinte, după o plimbare pe-un deal din Brașov în care ne-am încântat ochii cu frumusețile primăverii (o să scriu și despre asta), am văzut la cineva pe facebook un peisaj absolut fantastic. În capul meu au început să apară iluzii, speranțe și dorințe. Mai trăisem o dată dezamăgirea unui lac fotoșopat, pe care, când l-am văzut în realitate mi-a venit să plâng, deoarece realitatea era tristă rău de tot. Și totuși nu am putut să nu am așteptări. Să fie exact cum îmi formasem imaginea în minte.

Am plecat așadar într-o sâmbătă, la o oră destul de cu bun simț, având în vedere că Sânpetru e la vreo 20 de minute de mers cu mașina, de zona în care locuim. La prima vedere un sătuc ori comună ce-o fi, destul de mică, însă extrem de îngrijită și curată. Parcă se simțea o veselie în atmosferă, deși nu prea era nimeni pe străzi. Mi s-a părut totul foarte foarte fain și primitor. Am găsit repede și strada, e numită chiar Strada Dealului, pe care am lăsat mașina și-am pornit la drum. Dealul se ridică la 2 pași din spatele caselor, ceea ce mi se pare fantastic.

Am început să urcăm destul de abrupt pe deal, pe-o pajiște însorită, pe care verdele crud încă se lupta să iasă la suprafață. Am găsit multe floricele, unele mai frumoase ca altele. Ajunși sus, ne-am tras sufletele (bine, ni le-am mai tras noi și pe parcurs) și-am întâlnit o minune de mână de om, cu ochi plini și-un glas plăcut. Ne-am salutat și am intrat în vorbă. Ne-a spus că e foarte veselă, că n-a mai urcat pe Lempeș din ’93, că are 83 de ani și că acum urcase să vadă lalelele pestrițe. Ne-a arătat spre flori, mie mi s-a părut ceva ciudat, dar n-am vrut să-i stric bucuria. Nu erau lalele, dar ce mai conta, când ea credea și se bucura cu toată ființa de minunatele flori?

Așa de tare m-a încărcat pozitiv mâna aceea de om că am simțit cum sunt învăluită de energie. Nu-mi amintesc  să fi scos o vorbă despre oboseală întreaga zi. A fost prima oară când am simțit atâta bucurie și încântare și locul acela mi se părea un fel de rai pe pământ. A fost cu mult peste ce mi-am imaginat.

În afară de urcarea de la început, restul a fost o plimbare lejeră, pe cărări fantastice. Am intrat într-o pădurice, unde pur si simplu a fost ceva ce eu nu am mai văzut niciodată. Pe jos, cât vedeai cu ochii erau flori. Efectiv, de-o parte și de alta a cărării erau covoare de brebenei. Alergam de colo colo ca să găsesc unghiul bun pentru poze, în timp ce mă abțineam să nu plâng. Am simțit cum mi se scurg lacrimi, căci n-am văzut niciodată ceva atât de frumos. Îmi venea să mă arunc în marea aceea movulie și să respir natura.

covor de brebenei

Ș-apoi pe rând ne-au părăsit brebenii și-am întâlnit și alte floricele, pe care am încercat să le prind în poză așa cum m-am priceput mai bine. Unele-s făcute de C., eu am dat doar cu editatul. Deși scria pe panourile informative că fiind o rezervație naturală, putem întâlni căprioare și alte cele, noi nu am avut norocul ăsta. L-am întâlnit însă pe Albuș, nume pe care i l-am dat eu, căci îmi place să botez fiecare cățel pe care-l întâlnesc. Albuș ne-a ținut de urât ceva vreme, a stat la mângâiat și la pozat și mi-a părut rău de el când l-am studiat mai bine și-am văzut că nu are un ochi. Însă așa de blând și pașnic și frumos și mare și numai bun de flocoșit era, că-mi venea să-l iau acasă.

Am mai mers ce-am mai mers și-am ieșit la marginea pădurii, adică pe undeva pe unde apare acel + roșu pe hartă. Erau destui oameni care făceau grătar, alții cu muzică, ne-am găsit și noi un locșor mai aparte și ne-am așezat. Cărasem cu mine (fără să știe C.) un întreg arsenal pentru un picnic perfect. Și fix asta a fost. În zare se vedeau munții, în fața noastră se înălțau planoare, era cald, senin, iarbă verde, pădure, aer curat.

Ne-am hotârât să nu ne mai întoarcem tot prin pădure, ci să ieșim în comună, așa că am luat-o pe drumul pe care-l vedeam fix în fața noastră. Am ieșit destul de repede și-am mai colindat pe străduțe.

A fost o ieșire-n natură extrem de energizantă. Nu știu dacă acea mămăiță a avut un rol important în asta, ori a fost locul ăla magnific, cert e că Lempeș și-a făcut loc în sufletul meu și că va rămâne pentru multă vreme pentru mine ca fiind locul unde raiul a coborât pe pământ. Tot covorul acela de flori mov, printre toate frunzele nou născute a fost ceva rupt din cărțile de povești. Nu am văzut niciodată atâta frumusețe într-un loc, cum am văzut acolo. Abia aștept să văd ce floricele mai apar, căci sigur mai sunt destule, în funcție de perioadă.

Așadar, dacă vreodată aveți în plan să vizitați Brașovul în plină primăvară, musai să treceți pe listă dealul Lempeș, chiar dacă practic nu-i în oraș. Mai ales dacă sunteți iubitori de natură, de drumeție sau dacă vreți să vedeți cum arată un colț de rai.

Mai jos, câteva floricele pe care le-am surprins în toată splendoarea lor. Atât de firave, atât de frumoase și deosebite, în mediul lor natural. Ca să vă faceți o idee, de cât de mari suntem noi și cât de repede putem distruge aceste frumuseți, gândiți-vă că zambila pitică, cea pe care o vedeți în ultima fotografie, era cam cât degetul mic (!) de la mână. Incredibil, nu?

dedițeidedițeirușcuțerușcuțesclipețizambilă pitică

dealul Lempeș

Share: