de vorbă cu părinții meiM-am întrebat întotdeauna de ce nu spunem ceea ce simțim. De ce ascundem supărări, de ce ne încărcăm sufletele cu vorbe și cu ofuri, care odată spuse ar rezolva poate multe dintre probleme. De ce alegem să suferim singuri, în loc să-i spune ăluia de lângă noi „nu vreau să mai pleci”. Sau „vreau să mă tratezi ca pe un adult”. Sau orice altceva ne face să fim triști și neînțeleși. Până la urmă noi purtăm cea mai mare vină, atunci când afirmăm că suntem neînțeleși. Prin deducție logică, cum încă nu știm să citim gânduri, nu putem înțelege de ce un om e nefericit, dacă el nu ne spune. Sau poate noi chiar credem că el e fericit, dacă-l vedem că zâmbește și că are de toate.

Pe de altă parte înțeleg perfect de ce nu spunem ce simțim. Cred cu tărie că doar oamenii puternici pot fi incredibil de sinceri, iar eu nu sunt un astfel de om. Și ca mine, mai sunt mulți alții.

Cel mai tare doare însă când ești mic și după cum zic cei mari „ești prea mic ca să înțelegi viața așa cum e ea”. Nimic mai fals aș spune. Un copil la vârsta adolescenței e vânat de sentimente la orice pas. E vulnerabil. E vârsta la care îți pui întrebări, la care aștepți răspunsuri. Descoperi. Iubești. Urăști. Te retragi într-o carapace de unde observi tot. E o vârstă plină de drame. Unele imaginare, altele din păcate nu.

De ce spun toate astea? O să vă dați ochii peste cap probabil când vă va apărea în reader încă un articol de la Printre Cuvinte, pentru că da, majoritatea chestiilor scrise de mine sunt tristuțe, ca să nu zic de-a dreptul triste. Dar adevărul e că oamenii pe care-i vedem noi zilnic zâmbind, vorbind, comportându-se absolut normal, ascund dureri și frământări nebănuite.  Nu m-am gândit niciodată că un copil de 15 ani, pe care-l văd la școală râzând cu gura până la urechi, să ascundă în suflet o dramă. Ar trebui să fie ilegal acest lucru. Copiii, fie ei mici, fie ei mari în primul rând nu ar trebui să sufere. Și punct.

Pe această temă, a frământărilor interioare ținute sub lacătele proprii, a apărut o carte. O carte, pe care au scris-o copiii de clasa a 11-a dintr-un liceu din Prahova, la încurajările dirigintei lor. Știu din surse sigure că a fost mult de muncă la ea și că a smuls câteva lacrimi dar și câteva semne de întrebare.  Cartea se numește ‘De vorbă cu părinții mei – mic tratat de educație și familie” și este împărțită în două ca să zic așa.

Prima parte „Bucuriile copilăriei” cuprinde scrisori de mulțumire către părinți, scrise de fiecare elev. Cuvinte de recunoștință, cuvinte pline de iubire, pe care mulți recunosc că nu le-ar fi spus niciodată cu voce tare. Scrisorile sunt semnate sub diverse pseudonime, doar cei mai curajoși și-au trecut numele real. Unele sunt de-a dreptul emoționante, e imposibil să nu miște ceva în tine atunci când le citești. Altele însă sunt încărcate de recunoștință amestecată cu un fel de întristare. Se simte răceală, se simte distanța.

Mamă, nu ți-am mai spus de muuulți ani cât de mult te iubesc, nici nu ți-am demonstrat și nici nu cred că voi avea curajul vreodată. Esti de neînlocuit, însă cuvintele sunt prea mici pentru a-ți dovedi asta. […] Distanța dintre noi este atât de mică, câțiva metri și totuși suntem atât de îndepărtate una de cealaltă. Mamă, cum am ajuns să fim așa, peste câțiva ani cine știe… poate, în ritmul ăsta vom ajunge să fim ca două străine care nu se cunosc, nu au nimic de împărtășit. […]

Suflețel

Când trecem însă la partea a doua, parcă unele scrisori ar fi scrise de oameni maturi, oameni trecuți prin viață. Emoția crește și mai tare. Eu una am citit și-am plâns. M-au pătruns așa tare unele frământări, au venit ca niște strigăte de ajutor.

„Lacrimile adolescenței”, partea a doua, reprezintă frământările, cuvintele nerostite, care și-au făcut culcuș în sufletele inocente. Din păcate sunt extrem de multe scrisori în care copiii își exprimă durerea pe care au simțit-o și o simt în continuare din cauza divorțurilor sau plecării în străinătate a părinților. În aceste două categorii intră cei mai mulți copii din țară cred. Și poate că mulți gândesc că merg la muncă tot pentru a-și crește copilul, pe care momentan îl lasă cu bunicii, că-i mic și încă nu știe ce și cum. Până va mai crește, vor strânge suficienți bani și se vor întoarce. Însă anii trec, banii pun stăpânire pe oameni și se trezesc peste ani și ani, că acel prichindel acum are 10-15 ani și spune mamă unei poze sau unei fețe dintr-un apel video pe whatsup. Îi trimit bani și asta îl face fericit. Zic ei. Dar fericirea unui copil nu stă în banii trimiși.

Fericirea unui copil stă pe scaunul din față, în sala unde se ține serbarea de final de an. În două mâini aplaudându-l mândre că e acolo, în fața mulțimii și a spus perfect poezia pe care au învățat-o amândoi. Fericirea stă în plimbările cu bicicleta în timp ce două brațe puternice țin ghidonul drept,  aleargând pe lângă, ca nu cumva să se întâmple vreo nenorocire. Fericirea e acolo unde patul e plin și sunt râsete multe. Și asta nu o spun eu, ci o spun scrisorile de mulțumire a acestor copii. Pe care tocmai astfel de lucruri simple și banale i-au făcut fericiți. Pe care mulți dintre ei nu le-au cunoscut, pentru că părinții lor nu au fost acolo să se bucure de ei. Și sunt convinsă că e amar și în sufletele părinților.

Dacă nu m-ați văzut cu ochii în lacrimi, nu înseamnă că nu am plâns. Dacă am rămas tăcută, nu înseamnă că sufletul meu nu a țipat. Dacă am stat dreaptă, nu înseamnă că inim mea nu s-a rupt în mii de bucățele. Dacă chipul meu a zâmbit, nu înseamnă că mintea m-a aprobat. Dacă nu vorbesc, nu înseamnă că sunt nepăsătoare sau indiferentă, ci că și pe mine mă doare. Îmi e dor de noi, de familia noastră, cu bune cu rele, eram împreună. […] Uram și urăsc momentul în care auzeam că ceea ce e între vi nu ne interesează sau că nu trebuie să ne afecteze pe noi, pe mine și pe fratele meu. Ghiciți ce? Ba ne interesează pentru că suntem copiii voștri și ne-a afectat. Habar nu aveți cât de mult ne doare sufletul […]

Eu alături, nu între voi

   Unde ești, mamă?

[…] Nu te condam pentru alegerile făcute, dar mă doare când mă gândesc că și eu am devenit o alegere … măcar de mă alegeai pe mine. De când bunurile materiale au devenit mai presus de valorile sufletești? De când banii au luat locul dragostei? Îmi lipsește, îmi lipsește sentimentul acela, nu știu cum se numește, plin de căldură care îți învăluie sufletul într-o stare de bine și parcă orice durere dispare. […] Îmi lipsește dragostea ta, mamă. Nu m găsit nici o altă dragoste care să ți-o înlocuiască. Nu mai știu numărul nopților pierdute în care am plâns sau momentele în care nu știam cine sunt eu cu devărat, ai fost tu oare acolo să mă strângi de mână?

#străinul de lângă tine

Sunt cuvinte cu adevărat grele, apăsătoare, gânduri cu care probabil se întâlnesc în fiecare noapte, când rămân singuri, în întuneric, doar cu durerea.

Cartea e menită să deschidă o cale de comunicare părinți-copii. De cunoaștere, căci mai înainte de toate ar trebui să ghicească fiecare părinte ce scrisoare îi e adresată. Însă chiar și așa, mulți sunt convinsă că au aflat ceea ce îi apasă pe copiii lor. Unii poate nici nu știau. Poate nici nu se gândeau că sufletele lor sunt atât de rănite, că au fost nevoite să se maturizeze mai repede.

Nu e o carte care să placă sau să nu placă. E mai mult o destăinuire. Acolo sunt aproape 30 de suflete expuse. Gata să fie judecate, chiar și așa sub anonimat. Gata să-și strige povestea. Cred că orice părinte ar trebui să o citească. Poate așa aceste bariere dintre generații ar mai dispărea. Poate așa părinții ar deveni prieteni cu copiii lor.

M-am bucurat să aflu că oameni din diferite colțuri ale țării au sunat și au comandat cartea, după ce au citit despre ea într-un ziar online. E vorba despre acest articol.

De asemenea a apărut și la Pro Tv, dacă nu ați văzut știrea, aruncați un ochi, eu zic că merită.

 

Share: