De pe stradă. Despre ei.

Și la voi e martie-n calendar, dar un vânt de toamnă nebună afară? Unde sunt razele alea calde, floricelele primăverii? Fluturii? Străzile colorate de hainele sumare ale oamenilor? Ah, cred că știu eu. Dacă mă gândesc mai bine anotimpurile au luat-o razna. Și știți de ce? Din cauza noastră, a oamenilor, vă zic.

Păi ce primăvară gingașă și voioasă ar vrea să vadă burți de bărbați îmbrăcați cu tricourile iubitelor? Glezne bărbătești? Niciuna cred. Tocmai de aia nici nu vine primăvara. Acum lăsând gluma la o parte, voi ați observat că oamenii o iau razna? Că moda a devenit hidoasă? Văd din ce în ce mai mulți băieți cu tricouri scurte, strâmte, în culori ilegale aș zice. Roz bombon cu picățele, decolteuri largi. Asortat cu niște blugi super super mulați, de uneori nici nu pot merge normal, merg crăcănați c-un picior pe un trotuar, celălalt pe trotuarul de vizavi. Musai suflecați mai sus de glezne, așa cum purta Nică pantalonii la scăldat. Ochelari de soare, un păr ridicat stil Johnny Bravo și-o atitutine de mare macho. Zic ei. În realitatea mea niște maimuțoi scăpați de la circ.

Și-am zis băieți, pentru că un bărbat nu se îmbracă așa. Nu zice nimeni să mai poarte pălărie și palton ca-n anii cincizeci, dar un pic de decență nu strică. Culmea că virusul ăsta a ajuns și la cei mai „maturi”, cei trecuți de 40 de ani. Să vezi un tip de 40+ cu o geacă de fâș până la buric, strâmtă, cu guler îmblănit, roșie și sclipicioasă, e teroare!  Și dacă te pune necuratul să cobori cu privirea și-l vezi în niște pantaloni de pocnesc pur și simplu doar dacă mărește un pic pasul e deja crimă. Deja te uiți ca ăla prostul și te-ntrebi oare care e nevasta și bărbatul în povestea asta. Pentru că pe stradă, braț la braț, de la spate, amândoi arată la fel.

Și chiar nu pot să înțeleg. Chiar nu mai există masculinitate? De ce ar vrea un bărbat să se îmbrace ca o femeie? De ce i-ar plăcea să se simtă strâns prin toate părțile de niște blugi? De ce dumnezeu îi face plăcere să poarte acele tricouri decoltate, țipătoare, care-i vin până la buric? Recunosc că mereu întorc capul după astfel de specimene. Dar nu pentru a-i admira, ci pentru că mi se pare urât și grotesc. Și din câte am văzut, după specimenele astea întorc capul din admirație doar puștoaicele care încă nu știu ce vor și nu știu cum trebuie să fie un bărbat.

Și încă ceva. Vă place culoare roșu? Cred că da, e ceva frumos. Roșu pe o femeie dă bine. Pe un trandafir e la fel de frumos. Dă bine și pe-un tricou bărbătesc, dacă nu e strâmt și decoltat. Dar roșu cât vezi cu ochii pe un bărbat e oribil. Imaginați-vă: pantofi (din ăia cu vârful țuguiat), pantaloni, cămașă, toate roșii. Ochelari de soare (cu toate că afară aproape stă să plouă) și aceeași atitudine amintită  mai sus. O imagine minunată, cu care nu cred că vrea nimeni să-și înceapă ziua.

Se spune că nu haina îl face pe om. Vescan (pe care l-am ascultat destul vreme) are două versuri care sugerează același lucru Îi văd cum fac diferențe dacă nu te îmbraci la fel / Auzi, de când morții tăi țoalele dau caracter?  Și totuși, cred că modul în care alegem să ne îmbrăcăm spune destule despre noi, ca oameni. Sunt sigură că un om specilizat mi-ar spune ce fel de om sunt după cum mă îmbrac. Sunt convinsă de asta. Probabil că astăzi prin „să fii la modă” se înțelege să fii cât mai extremist îmbrăcat. Și da, am văzut oameni îmbrăcați altfel, îmbrățișând un stil aparte, însă le stătea bine. Erau altfel, dar de bun simț hainele lor. Nu pocneau, nu săreau în ochi de la zece kilometri, cu toate că aveau părul verde sau albastru.

Dar dacă pantalonii super băgați în strâmți, tăiați mai sus de glezne, opincile alea grotești în picioarele lor, tricourile cu picățele, la fel de lipite pe corpurile ce abundă-n mușchi și sudoare, încep să fie la modă, eu declar cu mâna pe inimă că m-am născut în epoca greșită.

sursă foto: vanityfair.com