Dâmbu Morii – Canionul 7 Scări – Cabana Piatra Mare- Vârful Piatra Mare (2 iulie 2019)

Tot văzusem Piatra Mare ori de câte ori ne îndreptam spre casă. „Treceam” pe langă și ne mai aruncam privirile … o fi mult până sus? Acum știu că nu asta e întrebarea bună. Mult nu e cuvântul potrivit, cel mai bine s-ar potrivi greu. Dar s-o luăm cu începutul. De cu seară aruncasem niște idei gen mergem și noi mâine pe Piatra Mare?,  însă nu am ajuns la o concluzie. Cert e că dimineață m-a trezit C. cu juma de bagaj făcut și cu ideea de a merge la Canionul 7 scări și de acolo mai departe.

Despre Canion auzisem numai de bine. Văzusem poze pe internet, citisem povești, neah, o nimica toată. Citisem eu ceva că o scară e mai nasoală, dar am trecut repede peste. Pentru mine a fost prima oară când am călcat pe acolo. Pe la 10 fără un pic am lăsat mașina la Dâmbu Morii (690 m) și-am pornit spre Canionul 7 Scări, urmând banda galbenă. Nu știu cum s-a făcut că la plecare eram o mulțime de oameni, însă la 7 Scări n-am mai ajuns decât vreo 5. Ori or fi rămas în urmă rău, deși mă îndoiesc, căci viteza mea de mers e întotdeauna mică-medie. Drumul până la 7 Scări a fost o plimbare în care am mai văzut o floricică, am mai auzit un ciripit. Nimic fabulos, nimic greu. În mai puțin de-o oră  am ajuns la intrare în Canion, unde am plătit taxa de vizitare de 10 lei. Ni s-a explicat în câteva cuvinte că de acolo s-o ținem înainte pentru a ajunge la cabană.

Traseul în sine (în Canion) arată super bine. Față de anii precedenți, scările sunt restaurate și „podeaua” e super. N-ai unde să cazi. Mie a 3-a scară mi-a dat panică totală. Nu mă știam cu rău de înălțime, însă pe scara aia am crezut că mor. Pe lângă faptul că la baza ei e o cascadă care te udă de numa numa, mai și alunecă în ultimul hal și mai e și super înaltă și super verticală. Când am ajuns în dreptul ei am zis ok, arată terifiant, dar n-o fi rău, că doar am și eu scară acasă pe care mă sui în pom. Și-am urcat. N-am stat să număr câte trepte, căci eram mai ocupată să mă încurajez singură cu hai că poți, nu te mai uita în jos, n-ai cum să cazi, oricum trebuie să urci că altă cale nu există.  C. urca în fața mea și de câte ori mă uitam în sus îl vedeam tot mai departe. Nu-mi dădeam seama dacă urc eu prea încet sau el prea repede. Știu doar că la jumătatea scării m-am uitat în jos și-am văzut unde sunt, m-am uitat în sus și-am văzut cât mai e și m-am panicat groaznic. Începuseră să-mi tremure picioarele foarte tare, în mâini nu mai aveam baza că mă mai țin și atunci am început să urc ca melcul. C. îmi tot striga să nu mă mai uit în jos că mi se face rău, dar mno. Din spate la un moment dat a urcat un nene cu familia lui (printre care două fetițe) și ăla a fost momentul în care am zis băi, tre să urc că dacă pic îi iau pe ăștia ca la popice până jos.  Cred că tocmai mi-am descoperit frica de scări înalte. Acasă am descoperit că scara aia are 15 metri.

Sinceră să fiu eu n-am văzut nimic wow în Canion. Nu m-a impresionat, dar scara aia sigur o voi ține minte muuultă vreme. N-am prea făcut nici poze, am preferat să nu ne udăm cameră, căci era cam umed peste tot din cauza apelor care curgeau. Eu am reușit să mă ud pe partea stângă, așa că am mers mai departe ca o jumătate de curcă plouată. După ce am ieșit din Canion (~11:30) am intrat în pădure și-am ținut-o tot înainte pentru vreo 2 ore. La un moment dat, în apropierea ieșirii din Canion se face un traseu de ocolire (marcat cu punct roșu), gen dacă vrei să te întorci la Dâmbul Morii. Coborârea prin Canion este interzisă, după cum arată indicatoarele și sinceră să fiu eu una n-aș avea curajul să cobor minunata scară.

După cum spuneam, noi am continuat banda galbenă până ce am ajuns la Cabana Piatra Mare (1630 m). Drumul a fost numai prin pădure, urcare continuă. Am avut noroc că pe traseu ne-am tot întrecut cu 2 turiști străini, cu care am mai și interacționat și astfel nu a fost chiar atât de plictisitor.  Cei aproape 1000 de metri diferență de nivel ne-au terorizat picioarele. A fost destul de solicitant.

Nu știu dacă oboseala și-a spus cuvântul, ori începusem să vedem noi tot felul de minunății după 2 ore în care nu vezi nimic altceva decât copaci și iar copaci, dar vouă nu vi se pare că seamănă cu Gollum din Stăpânul inelelor? 😀

Când am ajuns la Cabană (în jur de ora 13), tricoul meu din albastru închis devenise alb pe spate și n-am mai văzut nimic decât covorul multicolor de floricele. Ne-am luat câte ceva de mâncare și câte-o bere cu lămâie și-am savurat din plin iarba verde și moale, scăldată de soare.

MargaretăCimbrișor de munte (Thymus serpyllum)Răculeț / Buruiana rândunicii (Polygonum bistorta)Nu-mă-uita (Myosotis alpestris)Bănică / Schinuță (Phyteuma orbiculare)

La cabană din nou am dat de turiștii cu care ne tot întreceam pe traseu. Se pare că în ciuda vârstei, ei au fost mai rapizi. Bine, eu am o scuză, m-am oprit să fac poze la floricele 😀 Însă din nou, cam pustiu. Doar un grup de turiști străini ceva mai gălăgioși. Oare unde erau toți oamenii ăia cu care am plecat de la mașină? Ne-am făcut și un prieten, cu care am împărțit mâncarea și pe care speram să-l luăm până la vârf, dar n-a vrut să vină.Priveliștea de sus e minunată. Cabana e minunată, să stai pe iarbă întins după atâta urcat … e minunat! Nici că-ți mai vine să pleci, dar până la Vârf mai e vreo oră. Ne-am pornit cu greu, căci ne cam răcisem, am mai oprit la un vârfuleț, la un stâncă, am mai pozat peisajul care în sfârșit era ofertant, nu doar pădure. În continuare eram singuri pe traseu, ceea ce a fost drăguț, dar hmm, parcă după ce ne-am întâlnit cu un tip ce tocmai cobora și ne-a spus că e așa fain sus și merită tot efortul, am mai înviat și noi și am mers mai cu spor.

Aproape de vârf, peisajul se schimbă. Lăsăm copacii și pădurea și dăm de stânci și pajiști de-un verde extrordinar de frumos. A fost cea mai frumoasă porțiune din întreg traseul. Am simțit în sfârșit că sunt pe munte.

Cornuț (Cerastium alpinum)

Barba Ungurului / Garofiță albă (Dianthus spiculifolius)

Un fluturaș care iubea aparatul. Cred că l-am prins în vreo 10 poze, în fiecare stătea diferit. Ba chiar s-a și mutat, probabil asta era partea lui fotogenică. Era plin de fluturi acolo sus, la fel și de flori.Pe când eu eram cu fluturii și florile, C. își făcea de cap cu peisajul …

Nu am mai fi plecat de acolo dacă nu ne amenințau niște nori grei, negri ce păreau că aleargă spre noi. Din fericire nu a plouat, însă se înnorase zdravăn. Și pe vârf tot singuri am fost. Așa de liniște și de plăcut. Undeva mai departe, în vale, se auzeau talăngile oilor. Vântul adia doar atât cât să nu deranjeze, iar verdele în toate nuanțele lui bucura privirea. Când ne pregăteam să coborâm, un tip urca alergând. M-am minunat încâ o dată, ca de fiecare dată când văd pe cineva alergând pe acolo pe unde eu abia-mi târăsc picioarele.

Barba Ungurului / Garofiță albă (Dianthus spiculifolius)

O fereastră din floricele către infinitul orizont …și altele colorate și la fel de minunate:

Părăluță de munte (Pirola uniflora)Pălăria Cucului, Priboi, Ciocul Berzei  (Geranium phaeum)Coada mielului (Veronica Prostrata)Rușuliță (Hieracium aurantiacum)Garofiță (Dianthus sp.)Clopoței (Campanula patula)Cădelniță (Campanula carpatica)

Pe la 17 eram înapoi la cabană. Ne-am refăcut plinul de apă (foarte aproape de cabană e un izvor) și-am salutat voioșește măgărușii. Unul ne-a tratat cu spatele, dar nu-i bai! Poate nu-i plăceau călătorii. La cabană de data asta chiar nimeni.Am ales să ne întoarcem pe bandă roșie, numit traseul Familiar. Nu știu dacă tot pădurea a fost de vină, ori faptul că am fost tot drumul singuri, dar mi s-a părut că nu mai ieșim odată la lumină. Mi s-a părut oribil! Mă dureau și picioarele de la coborât, genunchii mei erau varză, bețele.. ce bune erau bețele acum! Stăteau frumos și ne așteptau în portbajul mașinii. După 2 ore, în care numai Dumezeu știe câte mai avem mult?, o mai fi mult? doamne, ce m-am plictisit!, deci nu mai pot să cobor, simt că mor de plicitseală, a auzit, am ieșit la liman. Pe cine am văzut fix la ieșirea din pădure? Pe prietenul nostru, care se pare că urmase alți călători.

Nici nu vreți să știți câtă bucurie am simțit când am văzut mașina și cât de greu m-am ridicat a doua zi din pat și-am simțit fiecare oscior cum mă înjură. Nici a 3-a zi n-a fost prea bine. Efectiv cei aproape 1200 de metri diferență de nivel și-au spus cuvântul. Toată energia cu care mă încărcase traseul de la cabană până la vârf a fost pur și simplu anihilată de coborârea prin pădure. Cred că dacă mai mergeam o jumătate de oră cedam psihic. Nu știu de ce, dar n-am simțit niciodată ceva la fel. Și prin păduri am mai mers.

Concluzia după câteva mai multe zile? Sus e frumos! E frumos frumos! Însă mi-e teamă că n-aș mai merge prin pădure atâta vreme, pentru peisajul de sus. Cu alte cuvinte eu n-aș mai reface traseul, decât dacă aș fi sigură că aș vedea și altceva în afară de copaci. Practic să zicem că din 9 ore, mai bine din jumătate de timp  am văzut doar copaci. Ca dificultate am citit că ar fi un traseu mediu. Pentru cineva care gâfâie când urcă până la 4, nu prea l-aș recomanda.

Ce n-am mai înțeles e de ce s-a oprit lumea la cabană, când frumosul abia de acolo începea? Dacă tot ai muncit și-ai urcat până acolo, de ce nu mai dai un pic din picioare ca să ajungi la vârf? Sincer mi-ar fi părut super rău să-l fi ratat. După părerea mea dacă m-aș fi oprit la cabană, aș fi ratat fix porțiunea frumoasă a traseului.