Cum am slăbit aproape 20 de kilograme

În articolul trecut am pomenit ceva de niște schimbări pe care le-am făcut și despre care vreau să scriu astăzi (o să scriu de fapt doar despre una dintre ele și cred că cea mai importantă), pentru că sunt convinsă că mai sunt și alți oameni în situația mea care poate au nevoie de o motivație, de un șut în fund, cum s-ar spune. Ei bine totul a pornit dintr-o prostie, dintr-un pariu mai exact.

În urmă cu vreo 6 luni la vizita medicală de la serviciu, tata a fost sfătuit să slăbească. Ca să fie clar de la început, în afara de soră-mea  care-i trasă prin inel, restul familiei ne-am confruntat și ne confruntăm cu probleme de greutate. Nu extraordinare, dar nici de neglijat. Disperat să rezolve problema greutății peste noapte, dar speriat de ideea de dietă (pentru că-i un gurmand desăvârșit) și-a comandat (fără să știm noi) pe internet niște picături minune, care promit marea cu sarea și cică te fac să arăți wow într-un timp destul de mic. Picăturile alea promiteau un minus de 7 kg în 2 săptămâni parcă și costau undeva pe la 300 de lei cu tot cu transport.  Eu cu mama nu am aflat decât în momentul în care au ajuns acasă. Normal că eu am bufnit în râs și i-am zis că nu-l credeam așa să pună botul la ce zic ăia pe net, iar mama s-a supărat, conștientă fiind că fără muncă, nu există rezultate. Doar tata era super încântat și chiar părea super convins de ceea ce făcuse. 

Așa a apărut pariul. Al părinților mei. Mama i-a spus tatei că în 2 săptămâni va slăbi mai mult decât va slăbi el cu picăturile lui minune. Eu am preferat să stau pe bară, nu credeam în niciunul. La vremea aceea descoperisem pe TLC o emisiune cu oameni obezi, oameni de la 200 de kg în sus, care slăbeau cu ajutorul unui doctor ce le dădea o dietă cu 1300 de kcal pe zi.  Emisiunea asta a inspirat-o pe mama și a ajutat-o să ducă mai departe pariul. Timp de o săptămână am văzut-o cum își cântărea mâncarea, cum își calcula caloriile și n-am făcut altceva decât să râd de ea. Apoi după o săptămâna când s-a urcat pe cântar și acul s-a mișcat în jos am zis că e cazul să nu mai râd și să fac și eu la fel.

Așa că de pe 30 aprilie am început să micșorez porțiile, să -mi calculez și eu caloriile, să lupt cu poftele. Povestind pe repede înainte ca să nu adormiți, pariul e clar cine l-a câștigat. Picăturile alea s-au dovedit a fi niște prostii menite să mănânce bani (cum de altfel și credeam) așa că tata a rămas profund dezamăgit. După aproape o lună în care n-a dat nici măcar un gram jos a început să mai adopte și el din când în când stilul nostru și așa a  scăpat de aproape 10 kilograme.

Eu însă, alături de mama am mers mai departe. În prima săptămâna mi-a fost extrem de greu, îmi era foame, îmi era poftă de orice, aș fi mâncat continuu. Am încercat să avem 3 mese cât de cât regulate și 1-2 gustări, deși nu le respectam tot timpul. Am mâncat dulciuri, nu am renunțat la ele, însă am avut grijă să calculez mereu caloriile și să nu depășesc 1300-1500. Și desigur nu mai mâncam ca înainte. Dacă înainte să zicem mâncam un corn, acum cornul îl împărțeam cu mama. Sau dacă înainte mâncam 4-5 felii de chec, acum mă limitam doar la 100 de grame.

Și apoi era blogul culinar. Cu el ce fac, m-am întrebat de multe ori. Dacă acum nu mai mâncăm dulciuri, eu cum mai încerc rețete noi? Dar am înțeles că nu e o dietă, e un stil de viață, că nu ne putem priva de dulce toată viața. Important e să mâncăm de toate, cu bun simț, să știm cât mâncăm.

Am renunțat însă o perioadă mare la pâine, pentru că eu mâncam foarte multă pâine înainte, iar cu noul stil îmi venea greu să mă limitez la 25 de grame (65 de kcal), așa că am preferat să nu-i mai simt gustul deloc. Am renunțat la prăjeli, la uleiul din mâncare (acum punem foaaarte puțin), la prea-iubiții cartofi prăjiți, la cipsuri, în general la dulciurile din comerț. Nu am mai băut sucuri, (da, există viața fără Cola, deși e greu, tare greu) și m-am împrietenit cu legumele și fructele. Cu peștele. Cu cântarul de bucătărie.

Mi-a fost foarte greu la început. Foarte. Numai eu știu de câte ori am zis că renunț, că mi-e bine așa cum sunt, dar evitam să mă privesc în oglindă pentru a nu mă vedea câtă sunt. Mi-e și rușine să spun de la cât am plecat. Au fost niște momente crâncene. Să te ridici de la masă ca și cum nu ai mâncat nimic, să te culci cu burta goală. Efectiv la început am crezut că o să mor sau o să renunț. Dar faptul că și mama trecuse prin etapa asta și mi-a zis că așa e la început m-a făcut să merg mai departe.

Așa că au trecut zilele, săptămânile și au început să se vadă primele rezultate în talie. Atunci mi-am zis că orice ar fi merg înainte, că lupta eu o s-o câștig, nu poftele și foamea, ci eu. Eu comand la mine-n corp, nu foamea. După 2-3 luni deja nu mai aveam așa mari probleme. Desigur că mai apăreau mici pofte de câte un covrig de la Mihai (îs covrigii ăia măricei, împletiți, cu mac, noi îi aveam la intrare în Carrefour, în mall), dar nu le evitam. Nu, ne luam covrig, dar aveam grijă ca masa următoarea să fie  lejeră.

Ce mănânc acum comparativ cu acum 6 luni? Păi dacă atunci dimineața (care nu era niciodată dimineața, pentru că dura cel puțin 2-3 ore de când mă trezeam până mâncam) alegeam 2-3 sandvișuri (deci categoric o cantitate mare de pâine) acum aleg doar 25 de grame de pâine (în general o felie), un ou fiert, măsline, ceva șuncă presată și castraveți. Și de data asta chiar nu trece o oră de când fac ochi până iau masa.

Prânzul nu prea exista înainte, pentru că dacă mâncam târziu dimineața, practic cumulam 2 mese. Acum există, și în general aleg o mâncare gătită (din puținele mâncăruri care îmi plac), pe care normal că o calculez la 100-150 de grame, uneori 200, depinde cât de calorică iese. Uneori, rar ce-i drept îmi fac frigănele, chiar dacă e prăjeală. Două frigănele sunt suficiente ca să-mi fac pofta de copilărie.

Seara era dedicată cartofilor prăjiți, cartofilor la cuptor sau piureului cu ceva prăjit lângă, că na, prăjeala era la putere. ( și da, sunt fan cartofi). Acum însă aleg peștele, pieptul de pui (nu că ar fi slab, dar e cam singurul care-mi place) sau foarte rar cartofii la cuptor.

Dulciuri cum am spus mai sus mănânc cu porția, cum de altfel mănânc în general. Cu porția. Uneori mănânc zilnic, alteori nu. Am învățat însă că te poți uita la un film fără punga de cipsuri în mână. Am descoperit că porumbul congelat are gust fain. Știți pungile acelea cu legume congelate? Am încercat din toate, însă nu mă împac decât cu mazărea și porumbul, pe care le trag la tigaie, așa fără nimic. Le adaug piept de pui tăiat cubulețe, uneori pește, sare, piper și pot înlocui cipsurile de la serial sau film. Sau cina, când nu ai chef de stat în bucătărie mai mult de 10 minute.

Am mai descoperit că mult iubitul meu orez cu lapte e super caloric, așa că acum mă limitez la 200 de grame. Peștele prăjit era tare bun înainte, acum însă parcă e mai gustos la grătar sau pe tigaie fără ulei. Și puiul dacă-l mâncam cu cartofi lângă, acum îl mănânc alături de castraveți și usturoi. Cred că vreo 2 luni am mâncat castraveți lângă orice.

Am evitat însă să fac prăjituri cu creme însă. Aleg să fac checuri, fursecuri, biscuiți, sărățele, pentru că pot fi păstrare mai multe zile. Cremele se strică repede, mai ales că a fost vară, iar noi acum nu consumăm mai mult de 100 de grame dintr-o prăjitură. Deci ne-ar lua foarte mult să terminăm o prăjitură. În plus, dacă ar avea cremă, ar fi un plus de calorii 😀

Am învățat să citim etichetele produselor. Am ținut încă de la început un jurnal alimentar. Practic zilnic scriu ce mănânc, calculez și văd ce mai pot mânca în așa fel încât să nu depășesc 1500 maxim. Deși au fost zile în care am ajuns la 1800 de calorii, dar important este că a doua zi am fost mai conștiincioasă.

Sunt și acum zile când parcă mă apucă o nebunie și aș mânca în continuu, încerc pe cât pot să țin în frâu această nebunie. Însă cele mai importante sunt realizările. Am întrat în blugi în care nu am mai intrat de secole, am purtat tricouri pe care nu le-am purtat niciodată, pentru că … nu mă încăpeau. Le primisem cadou și le păstram acolo, pentru cândva, sau pentru când mai creștea soră-mea să i le pasez. Am început să merg mai mult pe jos, am instalat aplicația care-ți măsoară câți pași faci zilnic și am început să mă uit în oglindă.

Astăzi după aproape 6 luni, am scăpat de aproape 20 de kilograme și știu că mai este cale lungă până unde vreau eu să ajung însă eu zic că am făcut niște pași foarte importanți. Sunt conștientă că dacă renunțam la dulciuri rezultatele erau și mai bune, însă mai știu că trebuie să mâncăm din toate. Corpul nu trebuie privat de nimic, atâta timp cât știi unde să te oprești. În plus știind că am voie să mănânc orice mi-e mult mai ușor să duc asta în spate.

Poate într-un viitor articol îmi fac curaj și pun și poze 😀 Până atunci însă, mă opresc aici că am 1600 de cuvinte și cred că v-am pierdut pe drum. Acum bag seamă că e un articol așa lung și așa … cu de toate :))