În această seară aș vrea să vă spun o poveste care sunt sigură că unora dintre voi o să le răscolescă amintiri (aș vrea să cred că sunt amintiri frumoase, fără pic de nostalgie). A fost odată nu prea de mult o fetiță ca oricare alta. Îi plăcea mult să citească și să se joace (normal, nu?). Locul ei preferat în care întotdeauna când intra i se făcea inima purice era … podul casei. Nu, nu arăta așa cum le știm din filme, era un pod simplu, fără lucruri interesante și prea multă curățenie. Însă pe ea o captiva o ladă prăfuită unde zăceau manuale și caiete vechi. Le răsfoia mereu -nu-i păsa că inspira acel aer îngreunat de praf- și de fiecare dată alegea o carte mare, groasă, pentru a o folosi pe post de loc de uscat diverse flori pentru ierbar. În acea ladă mai zăceau uitate câteva amintiri ale unui Don Juan pe care îl iubea nespus. Copila știa că nu îi va înțelege amintirile, pentru că e prea mică și de fiecare dată își promitea că într-o bună zi amintirile lui vor fi citite de ochii ei curioși. Anii au trecut și copila și-a respectat promisiunea: a cules fiecare fir de praf de pe amintirile băiatului și le-a așezat la loc curat.
Probabil v-am pierdut pe mulți pe drum. Sau vă întrebați ce-o vrea asta să zică? Dacă v-ați gândit vreo secundă că povestea e despre mine, ei bine, aveți dreptate. Amintirile despre care pomeneam mai sus sunt niște scrisori. Multe scrisori. Când le-am văzut prima dată, i-am cerut mamei să mă lase să le citesc. Nu m-a lăsat, mi-a spus că tata nu ar fi de acord, că sunt prea mică. Nici acum nu știu dacă știe că le am, că le-am citit și că îmi plac. Și îmi plac al dracu de tare! Așa multă pasiune conțin bucățile alea de hârtie…
Din când în când, când mi-e dor, le iau, le sortez după fete și le recitesc. Cum adică … le so
rtez după fete? Credeam că v-ați prins când am adus în discuție pe Don Juan. Hmmm … am constatat cu amuzament că în timp ce coresponda cu X, Y îi declara iubirea într-o altă scrisoare, iar Z îi cerea să-i recunoască sentimentele. Dar pe cuvânt că nu le încurca nici numele și toate sunt pline de pasiune!
În timp ce era în armată am constatat cu uimire și înfiorare că pe multe plicuri era scris numele Mihai. Scris impecabil pe hârtie rozalie, iubire, tandrețe, cuvinte siropoase. M-am dus stupefiată la mama ce Dumnezeu își scria tata cu ăsta și de ce? Pe fața ei mijește un rânjet și pe un ton amuzat îmi spune că nu e un ăsta, e o fată. Ca să nu îi citească superiorii corespondența folosea un nume masculin. Ahaaa… așadar Mihai..era de fapt Mihaela! Ingenios lucru!
Sinceră să fiu în scrisorile alea mă așteptam să găsesc lucruri banale, dar constat că tata era un romantic incurabil, un Casanova al anilor 88′-91′. Nu își spuneau nimic concret și totuși atât de multe. Sunt scrisori care pur și simplu nu sunt decât despre trăiri interioare, fără a povesti banalitățile zilelor, ci doar întrebări provenite din interior, sau pur si simplu nostalgii și trăiri ale sufletului. Le-am citit dintr-o răsuflare, le-am trăit și mi-am dat seama că sunt bucățică ruptă din sufletul lui. Știu cu cine semăn când sunt nostalgică, știu că toate apăsările mele sunt genetice. Îmi place să privesc adânc, să răscolesc gândurile prin toate buzunarele lor și înțeleg că așa a fost și el. La baza bărbatului puternic de astăzi, se află romanticul incurabil, plin de pasiune, de vâltoarea tinereții, un visător al vremurilor apuse.
Dacă tata nu ar fi fost tata, iar eu aș fi trăit atunci, cu siguranță că m-aș fi îndrăgostit de el.
Sunt convinsă că mulți dintre voi trebuie să fi corespondat. Mai aveți scrisorile? Le-ați păstrat? De ce? Ați fost niște norocoși, eu mi-aș dori tare mult să primesc scrisori, păcat că acum stârnesc râsul multora, că na, avem telefoane … (click pe poze, nu vreți să ratați așa frumuseți :)) )
Părerea mea este că amintirile trebuie lăsate în pace…Cănd le răscolești înseamnă că te nemulțumește ceva din viața ta de ACUM și simți nevoia unui refugiu, al unei evadări în nostalgia trecutului. Trecutul este mort, cu bunele și relele lui și așa trebuie să rămână. Viața este ACUM și AICI, iar acest PREZENT este atât de covârșitor, atât de nou, de impredictibil, de misterios, încât n-ar mai trebui să lase loc și de altceva.
Nu cred că ai cum să le lași în pace. Tu reușești? Nu stai câteodată să depănezi amintiri tu cu tine? Eu cred că cu ele trăiești, e adevărt că viața este acum și aici, dar mi-e greu să cred că stând de vorbă cu cineva drag nu îi spui … îți mai amintești când ? … sau eu când eram mică … Și alea sunt tot amintiri și unele sunt atât de vii, indiferent cât ai dori să le lași în spate, pentru că fac parte din noi.
Dă-mi adresa să-ţi trimit o scrisoare!
Au trecut 33 de ani şi avem toate scrisorile. Şi ale lui pentru mine şi ale mele pentru el. Aştept să fim (şi mai) bătrâni, să ne punem ochelarii, să luăm şi lupa şi să ne citim. Nu le-aş da pentru nimic în lume!
Ce frumos! Vă doresc mulți ani și să fie foarte special momentul în care vă veți citi 🙂 Mulțumesc de ofertă dar nah, aș dori scrisori d-amor :))
Chiar că mi-ai răscolit amintiri frumoase. Mi-a plăcut mult să corespondez. Încă din copilărie trimiteam scrisori prietenilor făcuți în tabere, în vacanțe. La fel în liceu. Din armată și facultate am păstrat sute de scrisori. Care sunt…. binențeles în podul casei părinților, într-o cutie. Cred că o să-mi fac timp cândva să le scot la lumină și să-mi amintesc de acei ani de care mi-e dor… Acum scriem repede, în „fuga” tastelor calculatorului, „scrisori electronice”, pe care timpul nu le mai îngălbenește și între paginile cărora nu mai poți descoperi vreo floare, o frunză sau o șuviță de păr – suveniruri neprețuite de la persoane dragi… Ca să nu mai spun de caligrafia îngrijită, izul păcut al unui parfum diafan…. Ceva minunat, ce tehnica modernă nu poate înlocui.
Nu pot decât să-mi închipui ce impact puternic au avut scrisorile tatălui tău, atunci când ai început să le citești…
Numai bine! 🙂
Ce frumos ai descris aceste diferențe între hârtie și electronic! Mă bucur ca am trezit amintiri frumoase 🙂