Să știți că nu are treabă cu venirea sărbătorilor ceea ce vă spun, ci are treabă cu Sfântul Andrei. Nu cred că venirea Crăciunului ar trebui să ne facă mai buni, mai darnici, mai atenți cu cei din jurul nostru. Cam așa ar trebui să fim mereu, dar de multe ori ne apucă dăruirea fix în perioada asta. Mă rog, nu judec, mai bine acum decât chiar deloc. Ideea e că am fost și am donat sânge. Nu vă așteptați să spun asta, nu?
Mă bântuie ideea asta de a dona de foarte multă vreme și nu am avut curaj. Mă bântuia de fapt. Nu fac parte din categoria oamenilor care leșină când văd sânge, așa că nu știu de ce nu am făcut-o. Cred că mai mult mă temeam să nu mă simt rău după. Oricum nu prea are logică nici asta, așa că tot nu știu de ce nu am făcut-o. Așa că am clocit eu câteva zile în capul meu ideea, am citit, m-am documentat ce trebuie făcut ca să te simți ok după, care sunt condițiile și unde trebuie mers. Apoi i-am zis lui C. care s-a holbat la mine și m-a întrebat ce am pățit. M-a asigurat că nu o să stea cu mine (habar nu aveam pe atunci dacă se poate să fii însoțit ori ba) și că probabil eu voi dona și lui i se va face rău, pentru că da, este acest sensibilos care începe să vadă împăienjenit de la un strop de sânge. Eu cred că-s mai mult mofturi, dar na.
Așa că m-am gândit eu că cel mai frumos cadou pe care l-aș putea primi de Sf. Andrei ar fi de la mine și anume asta, cu donatul. De ziua mea aș putea salva până la trei vieți. Desigur că și simplul gând că sângele ăla poate că nu salvează o viață (adică nu-i așa de gravă situația), dar poate că ajunge la un om care a pierdut sânge într-o operație și chiar are nevoie de el, e cumva bucurător. Oricum ar fi, nimănui nu i se administrează sânge dacă nu are nevoie de el.
Pe 29 noiembrie, fix cu o zi înainte de Sf. Andrei, pe la 6 jumătate dimineața m-am trezit și am băut cred că 1 litru de apă până am plecat, asta însemând undeva pe la 7 jumate. Începusem să beau multă apă cu câteva zile înainte, pentru că nu știu de ce, dar am cam lăsat-o moale cu apa și nu prea mă hidratez. Este important să fii foarte bine hidratat ca să nu ți se facă rău. Am mâncat și-o banană și am plecat la centrul de transfuzii Victor Babeș din Brașov. Am așteptat cuminte într-o sală super plină, în timp ce mi-am completat fișa cu informațiile cerute. Am fost numărul 61. Între timp m-a chemat la un mic ghișeu pentru că mi-a zis un domn că fiind la prima donare, mai au nevoie de niște date de la mine. Chiar nu credeam că vor fi atât de mulți oameni acolo. În special bărbați. Tremuram de emoții când mi-am auzit numărul, l-am lăsat pe C. să aștepte și m-am îndreptat spre un cabinet unde m-au cântărit, mi-au luat tensiunea și sânge pentru analize și aflarea grupei. E o mică înțepătură în deget, nici nu o simți, având în vedere că te înțeapă în timp ce brațul stâng ți-e strâns de chestia aia cu care se ia tensiunea. Nu prea știi pe ce să te axezi, așa că nu simți nimic.
Am așteptat apoi într-o altă sală, până am intrat la doctor, care mi-a pus câteva întrebări și mi-a examinat fișa. M-au trimis apoi în ultima sală de așteptare, de unde apoi se intra în sala mare, unde se recolta sânge. Am avut multe emoții care-mi făceau picioarele să nu stea locului și mi-am făcut destule povești că n-o fi bine, că s-o fi văzut ceva la sânge, când asistenta care striga numerele a ajuns de la 60 la .. 62. Apoi s-a strigat 63, 64.. De ce m-au sărit oare? În nici 2 minute, care mi s-au părut mult mai lungi decât ar fi, o altă asistentă a intrat cu un nou set de fișe și tot atunci am fost și eu chemată. Uf, deci era bine.
O tanti drăguță mi-a arătat ultimul scaun. M-a suprins că mi-am văzut fișa pe biroul de lângă. Deci totul e pregătit nu așa.. Am întins brațul stâng și mi-am sumeticat mâneca, în timp ce asistenta care urma să se ocupe de mine a dat din cap și mi-a zis că am vene ascunse și va fi o problemă. M-a pipăit câteva secunde, ca să găsească o venă principală, pentru că tot ea mi-a spus, e nevoie de o venă care să suporte acul și fluxul mare de sânge. A găsit-o cu chiu cu vai, a băgat acul și a zis că mi-a plesnit vena. M-am temut că mă trimite acasă, dar nu, m-a trimis pe un alt scaun, pentru brațul drept. Ce-i drept, e un ac foarte gros și mare și mie nu i se văd deloc venele. (așa că atenție dacă vă temeți de ace, mai bine nu vă uitați). M-am dus frumușel pe alt scaun, în timp ce toată sala se uita la mine cu ochi duioși, sau cel puțin așa i-am văzut eu. În afară de asistente și o femeie care mai dona, erau numai bărbați. Probabil au crezut că o să leșin :))
Așezată pe scaun cu mâna întinsă și cu asistenta care se chinuia vizibil să găsească o venă bună, m-am bucurat tare mult când am simțit acul ăla cum intră și mi-a zis că de data asta e în regulă. Cu riscul de a vă oripila, am să vă spun că senzația pe care o ai când ești cu acul în venă și se pornește sângele să iasă, e tare dubioasă. Parcă trage cineva viața din tine. Simți cum se iese sângele, îl vezi, vezi punga cum se umple. Se recoltează 450 ml. Durează foarte puțin, poate 5 minute, nu știu, eu am simțit că abia m-am așezat că a și trebuit să mă ridic. Tot timpul asistenta m-a ținut de vorbă, m-a întrebat cum mă simt. Probabil așa procedau și celelalte, pentru că fiecare donator avea câte o asistentă. Partea cea mai nasoală e la scosul acului care parcă lasă așa o senzație care-ți face pielea găinii.
Nu m-a lăsat să ies din sală până ce nu am stat 5 minute întinsă pe un pat de odihnă. Și bineînțeles că a și glumit cu mine, spunându-mi că atunci când voi ieși de acolo îi voi speria pe toți, asta pentru că eu aveam bandaje pe ambele mâini nu doar pe una, ca restul. De, am fost mai specială, ce să-i faci 🙂 Binînțeles că așa a și fost. Toate privirile au fost îndreptate spre mine până la ieșire.
În afară de o ușoară nevoie de a mânca ceva mai bine nu am avut nimic în ziua respectivă. Bine, nici pe urmă nu am avut nimic, doar o durere de braț (unde mi s-a spart vena, la cel din care mi s-a luat sânge nu am avut nimic) și logic că m-am ales cu o ditamai vânătaia care m-a ținut până acum vreo 3-4 zile.
Acum sunt în așteptare. După calculele mele (trebuie să treacă 72 de zile între donări, așa mi s-a spus) cam pe un .. 10 februarie, am de gând să donez din nou. Tare m-aș bucura să fie bine și atunci și poate atunci venele mele nu vor mai fi ascunse 🙂
Bravo ţie, Călătorule! Serios, chiar e un gest deosebit!
Felicitari pentru gest! Când locuiam in București, donam regulat și eu, și Al Meu Ca Bradul. Aveam carnete de donatori. O treaba faina, de care îmi aduc aminte cu drag și acum, a fost când am donat împreună cu fratele meu. Era în vizita la noi, în București și am mers împreună, el având carnet de donator de Craiova. După, ne-am făcut poza cu leucoplastul la mâini și i-am trimis-o mamei. 😂