Câteodată chiar e prea mult

Mi-am făcut contul de feisbuc prin clasa a 11-a cred. Mda, eu și încă o colega din liceu eram cam singurele care „nu trăiam” pentru că nu intrasem încă în lumea asta cool a oamenilor șmecheri. Se adoptase o modă atunci de începuseră toți să discute pe minunăția asta a lui Zuckerberg. Se crease grupul clasei, grupul liceului, grupul grupurilor din clasă și nimeni nu mai anunța nimic la oră. Totul se anunța online și nu de multe ori nu eram puse în temă, pentru că bineînțeles că nu ne spunea și nouă nimeni că la ora x trebuie să fim în locul y. A trebuit deci să fim și noi în pas cu moda și să ne lăsăm purtate pe cărările necunoscute ale feisbucului. 

De atunci și până acum au trecut foarte mulți ani și tot de foarte multe ori au fost tentativele mele de a-mi șterge contul. În timpul facultății vreo 2 luni l-am avut dezactivat (probabil că Mark n-a vrut să introducă opțiunea de ștergere totală, ci doar de dezactivare, ca să se joace puțin cu mintea umană). De vreo 5 ori m-am trezit împreună cu o colegă (care ghiciți ce? nu „trăia” nici ea) în amfiteatrul gol, singure singurele, pentru că nu-i așa (oare a cui e exprimarea asta?), cine să ne anunțe și pe noi că nu se țin cursuri? Am mulțumit cerului că nu făceam naveta și mi-am reactivat contul.

De câteva ori am picat și eu în febra postărilor și mă simțeam bine când postam diverse poze, citate sau alte chestii. Dar tot de câteva ori îmi veneau piticii acasă de prin lumi paralele și mă trăgeau de urechi că prea dădeam din casă tot. Și uite așa stăteam și făceam curat prin poze, prin prieteni și postări.

Mi se pare puțin absurd să te expui de tot pe rețeaua de socializare. Mi se pare absurd ca atunci când urci o poză, să urci absolut toate încercările eșuate de a o face. Sau că nu știi să scrii corect descrierea unei poze. Și dacă știi că nu știi, de ce mai scrii? Sau nu știi? De exemplu, astăzi am aflat cam toată activitatea unei vecine. Undeva la vreo 40 de ani, e foarte feșonistă și nu cu toate țiglele pe casă. De regulă femeia pune vreo 20 de poze odată, subiectul principal fiind ea, doar poziția fiind diferită: o poză în care piciorul drept era mai în față, o poză în care piciorul stâng era mai în față, o poză cu o mână ridicată și îndreptată spre fotograf (probabil îi explica pe ce să apese) și etc. Ați înțeles ideea. Așa am aflat azi că s-a trezit la ora 9, c-a savurat o cafea cu caimac în formă de inimă obosită. Apoi și-a etalat ținuta lângă niște trandafiri ofiliți din fața casei. Mai târziu a apucat-o așa de tare drăgălășenia către soțul său și-a ținut morțiș să ne arate cum îl pupă pe bot. Și l-a tot pupat așa timp de vreo 9 poze. Probabil de la prea multe dulcegării i-a urcat prea tare glicemia și-a dat-o-n altceva, că o oră mai târziu era la spital c-o branulă-n mână. Neapărat poze. Multe. Din dreapta, din stînga, de sus, de la 15 cm depărtare,  că la un moment dat începusem să mă întreb în câte mâini și-o fi băgat branulă.

Așa că nenea Mark, eu înțeleg că astfel de oameni merită și ei să trăiască, dar un test de minimă inteligență n-ar putea face diferența între cine intră în lumea asta „cool” și cine nu?